Cu paşi timizi, spre creste ascuţite

Creasta Nordică a Pietrei Craiului,
octombrie 2007


Facusem creasta Fagarasului de la Scara la Urlea si ne simteam "in putere", asa ca ne-am gandim sa incercam si ceea ce vroiam inainte de Fagaras. Am omis un lucru: eram neantrenati, statuti de mai bine de o luna, ceea ce nu a fost prea bine, mai ales pentru a merge Crai. Am luat trenul spre Brasov, unde am ajuns la 3 dimineata si am stat de veghe pana pe la 7 cand am plecat spre neamurile lui Moni, unde am lasat rucsacii si am facut o plimbare prin Brasov. Eu reusisem sa atipesc o ora in gara.









Ne plimbam pe la Cetatea Brasovului, la Turnul Alb si Negru, coboram la Biserica Neagra, profitam de soarele tomnatic. Ne intoarcem pe pietonala dupa care ne saltam rucsacii si pornim spre gara. In zarnesti ne orientam cam greu prin oras, pana ajungem la iesirea spre Prapastii, dar de acolo ne descurcam. Intr-o ora suntem la Fantana lui Botorog, de unde decidem sa pornim spre Poiana Zanoaga si apoi spre cab. Curmatura.

Sus in poiana, un catel ne-a tinut de urat in pauza de masa, dar din pacate nu aveam nacare prea multa si nu i-am putut da decat un colt de coaja. Era simpatic cum statea el cu noi. Din poiana aveam largi privelisti spre Bucegi, dar nu se vedeau foarte clar datorita densitatii aerului; mai si purtau o "caciulita" pe cap.





Nu pornim bine spre cabana, ca de dupa deal se aud cainii latrand; pe langa ca crestea sunetul in intensitate, mai si cresteau in numar. Iau cu Moni pozitia defensiva, cu rucsacii in fata, dar cainii se opresc la 10 m de noi; erau 4 ciobanesti si al cincilea ce venea odata cu stapanul. Ii linisteste, ca mai apoi sa putem pleca linistiti. Pe o poteca, prin paurea de conifere, ajungem in 45 minute la cabana unde ne intampina doi Saint-Bernard mari si frumos. Si inofensivi!





Ne cazam la cabana (nu aveam cort pentru ca urma sa stam la refugii), lasam rucsacii sus si iesim sa mai admiram privelistile inconjuratoare. In camera mai eram cu inca doi, mai maturi, cu care intram in vorba si le spunem ce avem de gand sa facem. "Ne sperie" spunandu-ne ca traseul de urcare spre Vf. Turnu e pe lanturi, pe stanca si e greu cu rucsacii mari. Ne speriem putin, gandindu-ne ce-am putea face; decidem ca incercam, si daca ar fi sa ne intoarcem din drum. Ce poate fi asa greu?! doar aveam o creasta a Fagarasului parcursa, la fel si o Custura a Saratii; ramanem la planul initial.

Dimineata, vremea nu se arata deloc buna, desi cu o zi inainte a fost perfecta. Norii dadeau tarcoale in jurul crestei. Pornim de la cabana, prin padure, pana la Saua Crapaturii de unde avem primele privelisti asupra crestei (partiala), zonei cabanei si a vaii omonime.

Din Saua Crapaturii se vedea traseul ce urca pe stanci in sus, dar nu se vedeau lanturile. O reactie absolut normala o are Moni: "Cristi, uite-te acolo, astia or gresit marcaju ma, cum sa il puna in mijloc de stanca, acolo sus ?!". Uimirea ma cuprinde si pe mine, marcajul era sus, la cativa metri buni, in mijloc de stanca, un lucru ce ma ademeneste ametitor de tare. Pornim, in catarare pe stanci, cu ajutorul cablurilor, pana dam la baza unui horn. Urcam hornul, ajutati de cabluri, ca mai apoi sa urcam o stanca verticala, in traverseu.





Dam la baza altui horn, acesta nefind echipat cu lanturi. Panta era una dintre cele mai mari urcate vreodata. Desi situatia era cum era, rucsacul greu chiar nu ne deranja atat de tare precum spuneau domnii de la cabana, cu atentie si grija nu numai ca am trecut cu bine, dar ne-a si placut foarte mult.




Iesim in cele din urma pe Vf. Turnu, primul varf al crestei. De aici se vedea creasta nordica in totalitate, cu Piscul Baciului si Timbalele in nori. Pe vf era o cruce comemorativa, a unuia ce a murit fulgerat, iar noi eram chiar...



...cu capul in nori ! Ne linistim, realizand ca norii tomnatici rareori dau fulgere, iar de auzit nu se aude nimic suspect in departare. 360 de grade, la sol, era soare, iar sus la noi si un Bucegi erau nori. Daca nu ploua din ei e de bine, macar nu ne coacem. Un vant puternic bate sus in creasta, punandu-ne ici-colo probleme de echilibru.




Pornim spre Vf. Ascutit, creasta find impanzita de jnepeni, printre care ne unduim cum putem, iar in anumite zone sunt puse lanturi. Trecem de Padina Popii si de lanturi si mergem mai departe. Dupa ce trecem de zona cu jnepeni si iesim in creasta cu golul alpin, se vedea deja Ascutitul, eram sub el. De acolo, in jumatate de ora am fost pe varf si apoi la refugiu, unde am facut o mica pauza de masa.




Am continuat mai departe, cu Timbalele in fata. Primele zone de catarat isi fac aparitia; erau superbe, un catarat la liber cum nu este mai frumos in toata tara asta. Traseul, poteca care defapt nu se vedea, serpuia printre stanci si hornuri intre cele doua Timbale.








Norii s-au mai ridicat putin, Piscul Baciului find si el "eliberat". Inca nu trecusem de zona mai grea; nu era departe varful final, insa era mult de facut sus-jos in catarat si descatarat, ceea ce trebuia sa avem grija ca rucsacii erau mari si mai si batea vantul puternic.






La o coborare pe un horn, eu cobor primul si apoi Moni; se dezechilibreaza datorita izolirului cu care a lovit stanca si sta mai sa nu cada, dar s-a prins aproape in ultimul moment. Eram cu ochii pe ea, am vazut toata faza iar inimea mea s-a oprit, speriata; cand am vazut-o in siguranta m-am linistit si eu. pe mine nu ma afecta prea tare, dar pe Moni o obliga vantul sa se tot aplece ca sa nu "o sufle" jos din creasta.

In apropiere de Piscul Baciului, creasta deja parcursa se vedea in toata splendoarea ei. Trecusem deja de Timbale si mai aveam putin pana pe varf. Atingerea acestui varf nu a insemnat o mare realizare precum a insemnat Negoiu sau Moldoveanu din Fagaras, insa realizarea pargurgerii crestei nu are egal. Sus pe varf, la 2238 m, lasam rucsacii pentru o pauza si facem pozele de rigoare.




Vantul sufla ca nebunul, inca. Norii se adunau deja, dar adapostul nostru era la doar cativa metri mai jos. Coboram spre refugiu, obositi dupa o zi destul de lunga.
Ne faceam griji, de pe acasa, ca nu va fi loc in refugiu; ajunsi la usa lui, o deschidem si constatam ca suntem singuri. Ne aranjam, mancam si ne bagam in saci. Vantul deja sufla tare, scotand sunete puternice. Pe cand sa adormim, pe la 10 noaptea, cineva da cu ceva in usa. Ne-am speriat. Era unul singur, cu bagaj mare, spunand ca mai vin inca 3; nu era problema, loc este.
Se instaleaza toti, iar datorita galagii facute de misunatul lor pe acolo nu apucam sa adormim decat pe la 12.
Sa-mi fie cu iertare, dar tipul era putin tignit la cap: dupa ce ca baga in el ciocolata ca spartul, spunand ca "io am ciocolata si voua nu va dau" colegilor lui, incepe sa spuna la scurt timp ca "mie mi-e rau, imi vine sa vomit", ca mai apoi sa o dea in versete din Biblie. Adormim sub leaganul molcom al versetelor rostite de unul dintre ei. Noroc ca eram obositi si am adormit repede...

Dimineata vremea era urata, eram in nori, stancile din jur erau ude, genunchii nostri putin obositi de la atata catarat si am hotarat sa nu continuam si peste Sudica. Am dat-o in jos, spre Grindul de jos.



Grohotisul era alunecos, poteca umeda, asa ca mergem cu atentie. Cu cat coboram mai jos cu atat se vedea mai bine refugiul de jos. Auzisem de coborarea asta ca e "teroarea genunchilor", dar acum am trait pe propria piele asta; era dureros, genunchii nu faceau fata neavand putin antrenament. Facem pauze, pentru a ne odihni.

In cele din urma iesim din nori, vazand ca toata Sudica e in nori. Continuam spre refugiu, iar in apropiere de el auzim muget de cerb. Il cautam, dar nu il vedem, asa ca o talpasim mai departe. La refugiu pauza de masa si de dezmortire a picioarelor la soare. Ba chiar mai mult, aerisirea picioruselor, sezonul 2 ! (prietenii stiu de ce :) )






Dupa ce mancam, ne odihnim si pornim din loc ca trebuia sa ajungem la trenul de ora unu ca sa facem apoi o pauza in Rasnov, la neamuri si la cetate. Coboram prin padure, dam La Table, unde gresim traseul si urcam pe deal in loc sa o luam pe valea Vladusca. Totusi, si aici tot raul spre bine, oferindu-ne o priveliste si o panorama extraordinara asupra crestei.

Aici vedem pentru prima data ca se clarifica cerul, era senin si pe Sudica; Poate trebuia sa mai asteptam putin, macar creasta sudica sa o fi parcurs, ca la ref. Spirla si La Lanturi sigur nu mai ajungeam. Dar muntele nu fuge, e aici si anul viitor.

Ne intoarcem la La Table si gasim marcajul si continuam pe V. Vladusca, spre Prapastiile Zarnestilor. Trecem prin Cheia Pisicii, un sector mic de chei ce se aseamana cu Paraul Caprei de la noi din Runcsor, un sistem de chei mici, cu o vale seaca. Prapastiile Zarnestilor sunt frumoase, peretii marii, avand placerea sa nu intalim grataristi si atvisti pe acolo.







Cand iesim din Prapastii, dam de doua izbucuri frumoase, unul asemanator cu cel din Izbandis si unul nisipos, ca cel de la Cantonul Vida. Mai aveam 2 ore pana la tren si cam 10 km; a fost cel mai tare mars impus de noi vreodata. Atat de rapid ca saraca Moni mai ca nu pica de pe picioare; si mie imi era greu, dar nu aveam incotro, eram nevoit sa o "incurajez" sa traga ca sa ajungem la tren.

Din nou, tot greul spre bine; ajunsi la tren cu exact 5 minute inainte de plecarea lui. Ajungem in Rasnov, unde pornim spre casa neamurilor. Ne primesc cu bratele deschise, servindune cu ceva de mancare. Replica doamnei a fost cat se poate de haioasa: "ne pare rau dar nu prea avem bunatati sa va oferim!", dar ea ne scoate in fata cascaval, sunca, rosii, ardei, carnati si alte chestii reci. Dupa 3 zile de pateu si salam, eu nu pot numi aceste lucruri decat mana cereasca !
Lasam rucsacii acolo si pornim in plimbare, spre cetate.


Eu o vad pentru prima data, nu e ceva foarte interesant datorita gradului de modernizare. Din pacate, Moni ramane dezamagita tare, ea vazand cetatea in forma ei originala, inainte de modernizarea ei. Macar bine ca a vazut-o odata ! Singura atractie a fost spatele ei, unde nu a fost reboata si inca mai erau mici zone ruinate.




Ne intoarcem la rucsaci, multumim pentru primire si luam trenul spre Brasov, de unde un somn lung si leganat ne aduce acasa.

Piatra Craiului ?! ce pot sa spun despre muntele asta?
Numai de bine ! unul singur in tara, special, frumos, greu si cu siguranta de revenit la el cand vom putea. A fost un alt vis implinit...


2 comentarii:

  1. salutare! ma bucur sa dau peste doi oradeni iubitori de munte! eu sunt nascut in Oradea si mai toate vacantele de vara le-am petrecut acolo( pe Ady Endre, aproape de cinema Transilvania).
    tocmai am dat peste blogul vostru si am apucat sa ma uit un pic. imi place foarte mult ceea ce vad.
    s-o tineti tot asa!
    Dan Chitila

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumim de aprecieri si te invitam sa iti speli ochii cu frumusetile Apusene si nu numai :)

    Din cauza numeroaselor aprecieri de genul vom continua sa aratam, celor ce apreciaza si le plac, aceste frumuseti ;)

    Numai bine.

    RăspundețiȘtergere