O istorie pe şine

Reşiţa şi Oraviţa-Anina,
mai 2009


Aveam in plan sa mergem in Trascau, insa dupa ce Lia ne-a spus ca a auzit ca vor sa desfinteze linia CFR dintre Oravita si Anina, am decis ca nu putem rata asa ceva si ne-am facut 3 zile libere si am plecat, cu un drum am vizitat si Muzeul de Locomotive din aer liber din Resita, un muzeu la care eu ravneam de multa vreme.

Aveam sa facem un lung drum, cu multe schimburi de trenuri in cele 3 zile. Dimineata devreme, personalul ne ia din gara si ne lasa la 9 in Timisoara. Legatura spre Resita era abia la ora 13, asa ca ne-am lasat bagajele la gara contra cost si ne-am plimbat spre centru. Am zarit o locomotiva inainte de a ajunge in centru, fapt ce m-a facut si mai nerabdator sa ajung la acel muzeu din Resita. Din centru am mers spre Piata Unirii dupa care ne-am intors agale (ca era o caldura...) spre gara.






Un tramvai numit dorinta...


Semafoare-bebelusi in Timisoara :))



Niste copii de la un liceu faceau o campanie eco, am intrat in vorba cu ei, i-am incurajat spunand ca e bine ce fac si ca poate vor schimba ceva. Adevarul ?! Il stim cu totii...


Luam automotorul de la Regiotrans pana la Resita, unde ne asteapta Oti, un vechi amic de-al lui Moni. Ne primeste la el acasa, unde tragem o gura de aer, dupa care pornim spre locomotive. Era frumos ca intrarea sa o facem frontal, pe la locomotiva mai mica, insa nu am stiut si am intrat pe unde am ajuns acolo. Un muzeu in aer liber, un muzeu pe sine, o lectie de istorie...




Contrast puternic intre prima locomotiva si una dintre ultimele construite, pe aburi








Muzeul e asezat pe 3 categorii, fiecare continand un anume set de locomotive. Primele erau cele mai vechi, cu ecartament mic. Pe randul al doilea erau cele de vechime medie, cu ecartament normal si marimi medii, iar pe ultimul rand erau locomotivele ce dateaza din ani mai recenti (daca pot spune asa), mai masive si mai puternice.

O diferenta semnificativa intre prima, ce a mica, si ultima, cea masiva, a fost ilustrata mai sus, in poza, insa pentru a clarifica diferenta, voi spune ca cea mica, cu doua roti si ecartament mic atingea o viteza maxima de 11 km/h iar cea masiva, cu roti de 2 m inaltime si ecartament normal atingea o viteza maxima de 110 km/h.

Pentru mai multe detalii legate de istoria lor, de pe placuta de la intrarea muzeului:




La "picioarele" colosului




Locomotiva cu plug de zapada...






Frumos, in rand...








Locomotiva cu ecartament(spatiu dintre sine) mic






Ne-am intors acasa la Oti unde, cu binevointa lui am innoptat. Am jucat un remi cu el si cu prietena lui, dupa care am cazut lati de oboseala, nu de alta da dimineata la 6 fara ceva am fost in picioare. A doua dimineata, la 7 am plecat spre gara, de unde am luat trenul spre Oravita. O caldura infernala face calatoria greu de suportat.

O mica ruina, in drum spre Oravita


Ajunsi in Oravita, ne oprim in gara unde citim pe o placa comemorativa:


In gara, dupa ce ne luam bilete, ne punem pe banca sa pierdem inca 3 ore. Inauntru, o incapere pipernicita, unde era placut, racoare, fata de afara unde era caldura mare deja. Ma cuprinde somnul, atipesc o ora, dupa care schimb cu Moni si se odihneste si ea putin.

Avem placuta suprinza ca vagoanele sa nu fie din ziua de aszi, ci vechi, mai inguste si cu scaune de lemn.




Si pornim. Trenul se urneste greu din loc, iar la scurt timp ajungem la primele viaducte. Aceasta ruta este o intreaga succesiune de tuneluri si viaducte, mai ales pe portiunea finala, dinspre Anina.

Calea ferată Oraviţa-Anina a fost inaugurată la 15 decembrie 1863, fiind prima cale ferată montană (şi a patra construită) de pe teritoriul actual al României. Realizarea ei a avut ca scop transportul cărbunelui extras din minele de la Anina către Oravita, şi de acolo mai departe pe calea ferata Oravita-Bazias până la Dunare, spre a fi încărcat în vase de transport fluvial. Are în componenţă 14 tunele cu o lungime totală de 2.084 m şi 10 viaducte.

Mai multe detalii: Calea Ferata Oravita-Anina

Trecand peste Viaductul Racovita, primul mare viaduct de pe traseu








Toate aceste tunele au fost sapate manual, fara ajutorul utilajelor care, pe vreme aceea, lipseau cu desavarsire. Ajunsi la fata locului si stiind asta, ne dam seama ce munca monumentala au facut acesti oameni...

Unele tunele au fost sapate in stanca si au ramas asa, fara a mai fi consolidate.




Au fost sapate multe galerii prin stanca pentru a facilita accesul trenului.






Ajungem in gara Anina, de unde pornim spre un loc de campare vizat de noi, la ultimul tunel si viaduct inainte de iesire spre Anina. In drum spre acestea, ni se infatiseaza relicvele unui oras odata infloritor: mina Putului 1 care, pe langa Putul 2, erau principalele exploatari de carbune din oras.








Ajunsi aici, pornim mai departe, pe calea ferata, pentru a vedea si celelalte doua tunele sapate in stanca, inainte de acesta. Ne intalnim cu un tip care ne cam "ia la rost" cum ca "ce am cauta noi aici si ce am poza ?!". L-am vazut ca era imbracat cam militareste, asa ca nu m-am luat in gura cu el ca nu avea rost. A spus ca ne arata el un loc bun de campat, pentru ca acela unde am vrut noi nu era bun datorita animalelor care mai dau pe-acolo. In fine, o noapte nu se murea, la doi pasi de civilizatie...

Ne intoarcem la gara, dupa care ne suie pe dealul din spatele garii, un pct frumos de belvedere asupra orasului Anina Petrecem seara impreuna la povesti, dupa care ne culcam la cort, dupa niste tufisuri, feriti de ochii orasului. Tipul, dupa ce ai ajuns sa il cunosti, era ok, avea idei... "marete", insa faptul ca a fost in legiunea franceza 5 ani si-a cam pus amprenta asupra comportamentului si felului lui de a fi. Ne-a povestiti o mica parte din istoria Aninei.





Anina


Dimineata, ne trezim de voie sau obligati de caldura care se acumula in cortul batut de soare. Semenicul iese in evidenta, in fundal, departe. Dupa o baita de racorire la izvor (si era doar dimineata!) pornim spre gara, pentru a loa trenul inapoi spre Oravita.

Gara Anina reprezinta o arhitectura frumoasa, in stilul barocului vienez. Luam din nou trenul spre Oravita, bucurandu-ne inca o data de traseul amintit, ca mai apoi sa pornim pe lungu drum spre casa.


Un vechi terasament al vagoanelor de mina (sun 3 astfel de terasamente pe D. Crucii, unde am fost campati)

























Ajunsi in Timisoara, ne trantim izolirul in gara, la racoare, si ne punem pe citit timp de 3 ore. In drum spre casa, pe langa faptul ca ne-am dat jos si ultimul gram de grasime(pe care si asa nu o avem) prin transpiratie, am avut placerea de a poza turnul din Tamasda, care e copia fidela a celui din Cheresig, si biserica din Vinga, o biserica la care ne vom intoarce nu numai sa ii facem cu mana, ci pentru a o vizita, odata...




Desi nu este sigur daca vor desfinta transportul de calatori de pe aceasta linie, nu regretam ca am batut drumul; un lucru e sigur, daca acuma nu o faceam, nu cred ca ne mai urneam din loc pentru asa obiective, la asa un drum lung. A meritat, cu siguranta !

Am invatat cate ceva din istorie, ba chiar am vazut ceea ce a mai ramas din ea.

Daca traiam in cu totul alta tara, poate aceasta ruta era una amenajata din punct de vedere turistic. Romania ? Am spus totul...

Valea Vaserului, culoarul Rucar Bran ? trasee comerciale de mocanita...
E pacat ca nu stim sa valorificam ceea ce ar trebui pus, cu adevarat, in valoare ! Uite asa ne ingropam istoria...

Macar un muzeu ramane un muzeu, si generatiile viitoare il vor putea admira si ele; dar cine stie ce va ajunge peste ani si ani si asta...

Sa speram ca nu ne vom lasa istoria (care a mai ramas) calcata in piciore de lucruri comerciale, prostie si modernism !