Ajun de an nou, pe-un frig de crapă pietrele

Muntii Vlădeasa,
decembrie 2008

Urma sa lucrez de revelion, asa ca am vrut si noi sa "sarbatorim" cumva si vorbim cu Lia si Leo care nu aveau niciun plan, asa ca am decis sa mergem impreuna, ei pe rachete noi fara, spre Rachitele - Pietrele Albe, in ajun de an nou. Ne pescuiesc din gara si pornim spre Rachitele. Zapada nu era mare asa ca lasam masina jos pe Valea Stanciului, de unde mai avem cam 1-2 km pana la cascada.


Ajunsi la cascada, o vedem si noi iarna, intr-un sfarsit. Era de-un pitoresc aparte, fata de vara. Ne intalnim cu doi ca noi care au coborat de pe varf si ne spun ca se poate merge, zapada nu e foarte mare. La nici un km mai sus de cascada, zapada era deja ceva mai mare, iar cum am ajuns la devierea spre Valea Seaca incepeam sa ne mai afundam, noi astia fara rachete.










Decidem sa o luam pe vale ca erau urme, insa urmele urca spre Pietre si apoi le traverseaza pe sub ele. Continuam pe acolo, cam greu pentru astia fara rachete. Nu se zarea niciun nor pe cer, totul era imaculat iar zapada orbitoare.

De sub Pietrele Albe, privelistea era minunata, atat spre ele cat si in sus, spre culmea Vladeasei.






Mai sus se zareau bradutii incaruntiti, iar totul era alb. Ajunsi aproape la obarsia vaii, constatam ca poteca asta urca spre Pietre, printre brazi desi, asa ca decidem sa coboram spre vale si sa urcam in celalalt versant, pe unde trebuia sa o luam de la inceput.

In jos totul frumos, alunecai prin zapada pufoasa, insa cand era vorba sa urcam iar, Lia si Leo au prins o viteza ca din tun, iar eu cu Moni faceam 3 pasi inainte si unul inapoi, sau in jos, depinde de norocul fiecaruia. In unele locuri intram pana aproape sub genunchi in zapada. Ajungem sus la drum, care in 10 minute ne socate la Pietre la zona de campare. Tasam locul si punem corturile.

Spre finalul serii, lumini stranii ale apusului mangaiau frumos brazii incaruntiti si corturile noastre inghetate in care trebuia sa intram.




Spre dimineata, ne trezim de fosnetul vecinilor. Bocancii erau bocna, apa din sticla inghetata in rucsac, totul era ca in congelator. Fusesera sub -15 grade in aceasta noapte, find declarata cea mai friguroasa noapte prinsa de mine si moni pe munte.
Si totusi, la 2 noaptea m-am trezit sa ma descopar ca nu mai puteam de cald in sacul de dormit...

Ne trezisem inainte cu ceva timp ca primele raze de soare sa apara, asa ca mai intai ne delectam cu lumini la fel de stranii ca cele de la apus...


...ca mai apoi sa ne bucuram de primele raze caldute de soare.







"Congelatoarele", pozate de Leo





Vecinii nostri erau mai viteji ca noi. Ei savurau deja cafeluta de dimineata pe cand noi abia ne faceam curaj sa ne incaltam cu bocancii bocna. Fac si eu un ceai, strangem cortul si pornim spre varf. Vremea era la fel de frumoasa ca ieri, insa cu un ger napraznic.



"Gheara" naturii


Greu la deal

Ajunsi in culme, bradutii purtau o frumoasa "haina" de iarna. Orizonturile erau cat se puteau de clare, vazandu-se spre largi zari albastre...






Cum am iesit in culme, vantul incepea sa sufle ca nebunul, iar cu cele -12 grade cate erau s-a facut un ger de-ti taia rasuflarea. Luam cagulele, cel mai probabil prima data, din cate imi amintesc, folosite in urcusul pe munte.



Ajungem pe Vladeasa Sud, varful secundar, de unde zarim cabana meteo si statia inghetata.



Rachetist in actiune :)


Minunata perspectiva a lui Leo



Ne intoarcem, strabatand "taramul monstrilor", dupa care incepem coborarea spre Valea Stanciului, pe culmea pe care coboara si schiorii de obicei, versantul drept al Vaii Seci. Moni are ceva probleme la genunchi, o doare cand il indoaie, asa ca din pacate nu se prea poate bucura de coboratul abrupt prin zapada pufoasa. Unde panta nu mai e asa de mare, ii e si ei mai usor, dupa ce Leo, intr-un act de binevointa, i-a dat rachetele lui ca sa inainteze mai usor.



Rachetistii, nu schiorii :)





Ajunsi la masina, aceasta indica -12 grade ziua, la ora 16. Pornim spre casa, pe noi lasandu-ne in gara in Ciucea, la tren.

O iesire minunata, cu amintiri frumoase, in special datorate luminilor ce ne-au dat tarcoale la apus si rasarit, dar si cu un ger de crapau Pietrele langa noi.

Alte poze din tura, pe siteul lui Leo si Lia.



Un mare pas... pe tărâmul rododendronilor

Creasta Rodnei,
iunie 2008

Pornim din Oradea, impreuna cu Adi, prima noastra iesire comuna la altitudine si, totodata, prima lui iesire la altitudine mai mare. Ajunsi in Cluj, facem o pauza de cateva ore in care ne intalnim cu Dani si Sergiu, dupa care luam trenul spre Ilva Mica; noi planificasem ca dormim in el si dupa ce am ajuns sus planurile se schimba: speram sa gasim macar un loc curat de stat. Detaliile le exclud pentru ca strica frumusetea turei ce urmeaza...

Ajungem in Ilva Mica cu o intarziere de 1 ora... o ora ! Si bineinteles, pierdem legatura spre Rodna Veche; tot raul spre bine, tragem un pui de somn in gara, alaturi de inca 2 cehi veniti si eu sa urce in Muntii Rodnei. Eu deschid ochii primul, fac cateva ture prin-prejur dupa care se trezesc si ceilalti. Luam personalul spre Rodna veche, iar in gara coboram, unde ne intalnim cu 3 germani care ne sperie ca asa vreme au prins ca au pierdut vremea 2 saptamani pe sus, in asteptarea vremii bune pentru a cobora; avand experienta unui Fagaras cu multe zile cu vreme rea si a unui Crai cu ceata, nu ne dadeam seama ce putea sa astepte atata sus pe munte...

La ruinele basilicii facem o pauza, dupa care pornim spre culme, pe punctul albastru. Gasim mai greu intrarea in traseu, dar o gasim.


In scurt timp ajungem sus in poieni, cu primele privelisti inconjuratoare. Cautam sa mergem pe cat posibil prin partea aerisita a poienilor, unde bate vantul, caci acolo unde eram intre ierburi ne dadeam limba afara de cald. Trecem de primul varf mic, dupa care se zareste in departare Capul Benesului, spre care mergem. Apa era putina, iar nevoia de un izvor era apriga.


Harta nu indica nicio vale, niciun izvor, asa ca mergem doar cu gandul la racoare. Dupa mult chin in caldura, inainte de Capul Benesului dam de un valau, cu izvor ce avea un debit considerabil, o adevarata mana cereasca. Dupa ce ne racorim, continuam. In fata era varful de 1500m, iar noi ne indreptam spre el. La un moment dat drumul nu mai merge spre varf ci coteste stanga, ca sa intre in padure. Eu vazusem ca norii se cam invart pe sus si se cam aduna, dar speram sa nu ploua. Traversam cateva baraje de lemne impotriva celor care urca cu atv-uri sau tractoare, iar la jumatatea padurii facem o pauza de masa.

Nu pornim bine si incepe sa picure. Luam pelerinele pe noi si continuam. De la caldura la racoare !


La iesirea din padure, ploaia mai cadea inca tare. Prin padure a fost ok, insa stiind ca trebuia sa iesim in golul alpin ne cam supara ideea ploii. Maim mergem ce mergem cu capetele in pamant, iar dupa 20 minute de iesit din padure ploaia incetineste, ba chiar mai mult o raza de soare ne mangaie putin.

Vanata in actiune, primind forte de la razele soarelui :))

Traversam niste zone din apropierea unor stane, cu pamantul ravasit de animale, dupa, dupa care continuam spre refugiu, pe drum. Omitem ca marcajul nu merge odata cu drumul, asa ca realizam asta prea tarziu si nu ne intoarcem ci o luam direct spre culme, dupa ce studiem harta si vedem ca acolo tre sa ajungem. Il zarim in departare, asa ca directia spre el. Era putin cam distrus, dar in 2-3 camere se putea dormi lejer, in conditii de refugiu, precum am facut-o la Urlea. Ne instalam in camera de jos si facem curat. Mergand dupa o "matura" din padure, cand vin inapoi observ refugiul intr-o ipostaza demna de pozat, pe un fundal asemenea...




Am ajuns destul de devreme, pe la 6 eram asezati in refugiu si ne pregateam mancarea. Era un caine ciobanesc la refugiu, tare simpatic, un caine cu care ne-am mai consumat timpul. Stand afara, la protectia refugiului ca ploua, admiram imprejurimile. Se intuneca incet incet iar noi ne bagam in sacii de dormit, sperand la o vreme mai buna a doua zi.


A doua zi pornim de la refugiu spre varful Ineu; lasam in spatele nostru singurul refugiu din acesti munti, stiind ca ne asteapta 3 nopti de stat la cort. Am plecat putin mai... greu.




In scurt timp suntem pe "Pe Curatel", unde avem ocazia de a-l felicita pe Adi pentru reusita, era peste altitudinea maxima atinsa de el pana atunci. Tinem poteca ce urmareste creasta, spre Saua cu Lac. Mai facem vre-o ora pana acolo, iar de acolo ni se deschid privelisti ample asupra Ineutului, vf. Rosu pe dreapta si a crestei pe stanga.




Nu zabovim mult si pornim spre Vf. Ineu, 2279 m, pe care il atingem dupa alte 15 minute de la sa. In stanga si dreapta, cat vezi cu ochii doar munte, iar pentru Adi, o noua premiera personala: peste pragul de 2000 m.




Coboram si pornim pe poteca de creasta, spre varfurile Cisa si Omului, nu inainte de a strabate Coasta Neteda. Ceata invaluia creasta incet incet, iar zilele cu tratament de aerosoli naturali incep. plamanii nostri sunt cei mai fericiti...


Privind in urma, Caldarea de sub Ineu purta o frumoasa blana de leopard...


... iar spre Cisa, creasta era scaldata in soare !


Pe Coasta Neteda, o mica pauza se cerea cand am observat primii rododendroni in plina floare tanara...


... la fel cum se cerea si dupa Cisa, pentru a ciuguli ceva. Aerisirea ciorapeilor roz la soare era deja un ritual consacrat noua ! :))


Pentru a completa seria ciorapeilor roz la soare (Fagaras 2007)...


Revenind la meleagurile noastre, pe Cisa, ochii ne eru deja scaldati de multitudinea de rododendroni vazuti spre Ineut si pe creasta pana aici. Acesta era doar inceputul !

Continuam spre varful omului, varf pe care poteca nu urca, ci il inconjoara. Adi decide ca nu urca, desi trebuia sa lasam rucsacii jos si sa deviem 30 de m de la poteca; era prea obosit. Noi, care stiam ce inseamna muntii mari nu aveam probleme prea mari, insa el, prima data acolo sus, incearca sa isi rezerve pe cat poate puterile si se odihneste pana noi mergem pe varf. De sus, privelistea spre Puzdrele si chiar Buhaiescu, in departare, era superba.


Coboram inapoi la Adi care mai ca nu dormea. Se ridica si el, ne luam rucsacii si continuam spre varful Gargalau. Aveam deja un total de peste 1000 de m in altitudine acumulati in urcusurile de azi, motiv pentru care Adi era cum era. Trecem o mica inseuare si apoi urcam pe Gargalau la 2159 m, un varf-platou. Varful Ineu, pe care fusesem azi, era deja mult in departare...

De pe Gargalau coboram pe culme, unde avem ocazia sa dam de primul petic de zapada, apoi printr-un culoar, direct in saua omonima, unde cautam loc de cort.




Ajunsi in sa, gasim un loc de pus cortul dar era prea devreme, prea mult soare ne batea in cap iar in cort nu se putea sta, fara doar si poate. Lasam toate bagajele acolo, langa izvor, iar eu pornesc spre stancile de sus pentru a cauta un adapost la umbra. Ceilalti doi mi-au spus ca nu am unde sa gasesc, pentru ca eram pozitionati chiar pe versantul sudic, spre soare, insa nu ma las si caut; gasesc un punct mai inalt ce face umbra pentru toti 3 siii chem si pe ceilalti doi.

Mai pierdem vreo doua ore dupa care mergem sa montam corturile si sa mancam. Seria cu ciorapeii roz nu a fost singura, cand il rog pe Adi sa ne faca o poza, inaugureaza seria celor "asa nu !"


Adi, lipsit de putere dupa amploarea traseului de azi, decide sa ramana la cort, iar noi, pe cand lasam rucsacii jos simtim ca zburam, ca avem putere mai mare. Ochim punctul de belvedere ce strajuieste locul de campare si urcam spre el pentru a vedea apusul.

Galatului, Puzdrele si Pietrosul savurau ultimele clipe de caldura, Maramuresul isi incetinea activitatea pregatindu-se pentru noapte iar noi, ca doi strajeri la apusul astrului vital...
Ceva ce nu uiti cat traiesti...






Coboram la corturi, serpuind printr-un camp imens de afinis, dar fara fructe ca era doar iunie.

A doua dimineata pe munte, o dimineata ce se anunta cam racoroasa si ploioasa. Nu stam mult la povesti si pornim spre saua Galatului si varful omonim.


Gargalaul era cu caciulita, iar picurii de ploaie isi faceau simtita prezenta. In urcus, pe vf. Galatului, observam ca ploaia face o pauza asa ca facem si noi una de mancat. Pornim in coborare de pe varful Galatului si apoi in traversare dupa curba de nivel a varfului Laptelui Mare.


A fost ziua cu cele mai multe tratamente de aerosoli. O senzatie extraordinara sa mergi, in mijloc de vara, prin ceata racoroasa si sa inspiri acel aer umed.


La traversarea varfului, pe versantul nordic, dam de o mare pata de zapada care nu se lasa topita cu una cu doua. Era putin cam abrupta, asa ca nu ne incumetam sa o traversam ci o ocolim pe jos pe la baza ei.

Varful Puzdrele mai iese putin din ceata, dandu-ne ocazia sa ne dam seama pe unde suntem; asta inainte de a ajunge la peticul de zapada, ca dupa ce am ajuns la el deja se vedea bine de jur imprejur, calea spre saua Puzdrelor ne era deschisa. Decidem sa nu urcam pe varf, nefind in calea noastra, vazand ca avem inca o cale destul de lunga de parcurs.

Frumusetile alpine erau la tot pasul.


Ne orientam si vedem pe unde suntem. Vedem Negoiesele in fata si pornim spre ele, facand slalom printr-un larg camp de jnepeni.



era ziua invaziei talibanilor, toata ziua au fost la tot pasul, la fel ca si gandacii :))

Probabil ca de pe Puzdrele era o priveliste minunata, dar nu am pierdut multe pentru ca se vedea si de unde suntem noi bine spre Buhaescu-Pietrosu.


Jos, sub Negoiese, facem o alta pauza de mancat. Privelistea era minunata. Pornim apoi spre saua Intre Izvoare, unde puteam campa. Decidem ca nu ne oprim aici pentru ca inca era devreme, ba chiar mai mult ne ramanea prea mult de parcurs pentru urmatoarea zi. Pornim mai departe spre varfurile Cormaia si Repede.


Observam pe harta un traseu de ocolire a celor doua varfuri, iar corelat cu terenul, nu arata prea bine; partea finala a sa parea sa fie acoperita la urcusul in creasta de o cornisa de zapada veche. Nu riscam si mergem tot pe sus, urmand traseul de creasta. Traversam un mic petic de zapada si dam in culmea ce urca pe varful Repede, plina si ea cu "rasaduri" de afinis. Urcand spre varf, vedem ca pe el deja stationa un grup mare de turisti; erau primii oameni cu care aveam sa dam ochii in cele 3 zile (exceptand ciobanul de la Gargalau care e "de-a casei").


Pe varf, o mica pauza sub plafonul norilor gri, linistiti caci toata ziua nu a tunat deloc si nici nu se auzea nicio amenintare. Continuam spre Cormaia, ca mai apoi sa pornim spre Tarnita La Cruce.


Traseul era putin ambiguu, de pe vf. Cormaia spre tarnita, situatie provocata de ceata si norii care invaluiau creasta. Regasim poteca marcata si la scurt timp zarim tarnita cu pricina; un loc de vis, scaldat in razele soarelui ce strapungeau ici-colo norii. Cautam loc de campat, dupa care eu cu adi cobor dupa apa jos la lac.


Ma astepta o zi mare, emotiile imi fierbeau in suflet, iar vremea nu era prea prietenoasa cu noi.


A urmat o seara perfecta, cu ceva de mancare si un ceai de zmeura cu lamaie. Stateam si savuram ceaiul uitandu-ma prin-prejur. Moni si Adi erau demult in cort, dar mie parca nu imi venea sa intru! Acea caldare a lacului Rebra, crestele inconjuratoare, vremea perfecta si ceaiul superb ma faceau sa cred ca visez...Nu campasem in viata mea intr-un loc mai frumos! O amintire ce nu va muri niciodata...

Dimineata am parte de o alta amintire demna de povestit. Ma trezesc si vad vremea perfecta ce se anunta; Rebra si Buhaiescu erau scaldate in soare. Era ziua cea mare, atat din punct de vedere sentimental cat si din punct de vedere montan, a zonei pe care urmeaza sa o parcurgem.

Adi gaseste un izvor pe stanga crestei, luam apa de acolo si nu mai coboram la lac. Pentru a-mi ridica moralul imi fac un ceai minunat din mugurii de brad culesi inainde cu o zi si lamaie. Pornim pe o vreme buna.


Trecem repede de Rebra si ne angajam in urcus spre Buhaiescu, urmand o culme frumoasa; ne trezeste amintiri frumoase din alti munti (Vistea mare, Fagaras)...

Sus, la 2268 m, facem o mica pauza de dat telefoane acasa si de ciugulit ceva dupa care pornim spre Pietrosu. In pauza de pe Buhaiescu, cand Moni vorbea la telefon mai departe de noi, Adi, stiind ca l-am rugat sa ne faca o poza in acel moment, avea mai mari emotii ca mine. Intr-o clipa de rabufnire, imi spune: "Cum naiba poti sa fi asa calm? Mai mari emotii am eu ca tine !"

Adevarul e ca eram cat se poate de calm, doar eram constient de ceea ce fac si chiar imi doream. Moni revine si pornim spre Pietrosu. Mai jos, lasam rucsacii sub o stanca, la intersectia cu poteca de ocolire a varfului Buhaiescu, iar eu camuflez pe cat posibil momentul cand iau inelul. Neavand buzunare la pantaloni, insist sa iau geaca cu min in caz de ceva. Ca sa nu par tampit (afara era cald bine) o pun si pe Moni, insa ea nu intelege de ce. Reusesc sa ocolesc subiectul si pornim cu gecile pe noi, ca la scurt timp sa le dam jos.






Ucusul pe Vf. Pietrosu a fost unul usor, neavand rucsacii, iar cand am ajuns aproape de el, vremea se stricase deja, dadea semne de ceva urat. Crestele erau invelite-n ceata, caldarile se umpleau cu nori...


Ajunsi sus, acordam o clipa de ragaz, doar atat, pentru ca privelistile nu erau prea departate; Borsa se mai zarea ici-colo, printre nori. Eram pe cel mai mare varf din acesti munti, insa el, ca varf, ca altitudine, nu reprezenta un asa mare farmec fata de ce au reprezentat intreaga creasta.



Vroiam sa ii cer mana aici, pe varf, insa vazand cosmelia aia de adapost mi-a cam pierit cheful; aman momentul datorita acestui lucru. In coborare, facem o pauza la iesirea in creasta a traseului ce urca de la Lacul Iezer pentru a admira caldarea. Acolo am decis sa fac pasul cel mare. Adi ma intreaba daca poate sa porneasca incet in jos, iar eu i-am spus sa mearga ca venim si noi imediat. Moni nu avea nici macar cea mai mica banuiala.

Dupa ce am admirat lacul si caldarea, inainte de plecare, am scos cutiuta din buzunar, am ingenuncheat in fata printesei mele si i-am cerut mana: ultimii doi ani jumate, toate turele perfecte si mai putin perfecte, toate momentele petrecute impreuna, tot mi-a trecut prin fata ochilor. In acel moment a spus DA!

Restul cuvintelor sunt de prisos...




Pornind sa il ajungem pe Adi, ceata deja ne invaluia. Se auzeau tunete in departare asa ca marim pasul. Ajungem la rucsaci si ploaia incepe sa cada; puternic de la inceput ! O furtuna urata ne-a prins sub Vf. Buhaiescu, cu tunete, fulgere, rafale de vant. Ne-am lepadat de rucsaci si bete si am coborat mai jos, indepartandu-ne de ei. Timp de jumatate de ora am stat ghemuit si am indurat toate cele, iar la o mica pauza a furtunii am luat pe noi gecile ca deja incepeam sa tremuram.


Insa cineva acolo sus ne iubeste, la catva timp dupa ce ne luam gecile ploaia inceteaza; sesizam cum fulgerele se indeparteaza de noi, erau aproximativ dupa Puzdrele, asa ca incepem sa coboram din creasta spre Rebra si mai apoi pe drumul ce continua creasta, in viteza mare pentru a ne indeparta de furtuna si pentru a ne incalzi.


Sa fi fost acesta un "botez" primit de la Cel de sus ?! Cine stie...


gogosarul in actiune :))


nici vanata nu se lasa mai prejos :))


Atmosfera era foarte clara dupa furtuna; continuam pe drumul de tractor, spre muntele Batrana. Parasim zonele inalte si dam pe lunga culme de 1700 m ce duce spre Batrana. Aici incepe o ploaie mocaneasca ce ne tine vreo 2 ore. O ploaie rece, ce te face sa mergi cu capul in pamant mereu, prin culmea inierbata, udandu-te in bocanci si pe pantaloni pana la genunchi.

Ca sa fie complet tacamul, ne mai si ratacim putin. Un cioban pe cal ne indruma, gasim marcajul pus pe o piatra si ascuns in ierburi (!) si parasim muntele Batrana spre Poiana Ciunget.


In poiana gasim un loc de campat chiar la iesirea ei spre padure. Ne schimbam de haine ude, profitam de putinul soare care ne incalzeste si mai pierdem vremea povestind ba cu ciobanii, ba intre noi.


Seara mai ploua putin, insa nesemnificativ. Dimineata o luam la pas spre tren, pe la Zavoaiele Borcutului.


De acolo, pe drumul forestier, in doua ore suntem in gara unde savuram binemeritatele Pepsi si alte dulcegareli.

A fost o tura extraordinara, cu 3 zile de salbaticie fara sa dam de alti turisti, cu o vreme poate nu favorabila, dar bunicica, cu evenimente importante in viata unui om, cu tot ce trebuie. Cu siguranta vom reveni aici...