În ziua când totul a luat naştere...

Vadu Crişului,
5-7 octombrie 2005

O cunosteam pe Moni de pe internet si am ajuns la concluzia ca amandoi avem ca pasiune muntele; asa ca am planificat o iesire. Trebuia sa iesim in Vad vreo 5-6 persoane, insa pe cand era vorba sa iesim am ramas doar eu cu ea si bunul meu prieten (si mereu alaturi...) Sergiu, dar deja ne-am pus sperantele in iesirea asta asa ca nu dam inapoi.

E adevarat, fata si-a asumat un anume risc, dar atat din punctul ei de vedere, cat si al meu, odata ce vorbesti cu cineva pe internet timp de 3 luni, aproape zilnic, ajungi sa iti faci cat de cat o parere despre acea persoana. Iar cum eu am fost mereu respectabil, mereu bun si il stiam si pe Sergiu la fel, incercam sa o linistesc pe fata ca suntem amandoi oameni buni. Ea i-a spus celei mai bune prietene ce vrea sa faca, iar ea a spus ca nu-i intreaga la cap. E adevarata si asta, tre sa fi putin "nebun" in viata, ca sa ai unele satisfactii. Da, dar cine credea ca se va ajunge aici ?! ca eu sigur nu am pornit cu asta in cap...

Ma intalnesc in fata la Profi cu o fata roscatica, cu o chitara in mana si cu rucsac in spate. Mergem spre gara unde ne intalnim cu Sergiu si urcam in tren; tot drumul am plavragit care mai de care, tot ce se putea si nu, iar cand ajungem la Pestera coboram. Era o zi frumoasa de toamna, cu saci de vara si cu frica de frig. Moni rezolva o cheie de la Salvamont si dormim in camera lor. Am pornit asa pentru ca stiam ca au ceva aeroterma acolo, deci eram in siguranta. Nu mai tin minte exact daca ea si functiona...

Lasam rucsacii si pornim pe primul traseu, spre P. Batranului. La P. Caprei tragem primele poze, motiv de... imbratisat. Incepem urcusul greoi spre punctul de belvedere, dupa care continuam pe lungul drum prin padure, spre platou. Aveam "BCM-urile" (prietenii stiu de ce :) ), niste bocanci extraordinari.






Unii deja se gandeau la focul si papica din seara asta; dar mai era mult pana atunci, inca aveam un traseu lung. Ajunsi sus, avem frumoase privelisti asupra defileului in culori tomnatice.









Pornim prin padure, o padure tomnatica, cu razele soarelui incalzindu-ne printre crengi. Ne simtim bine, radem, facem tot felul de lucruri pentru a intretine buna dispozitie.



...unii chiar fac pe fotomodelele :))

Facem o mica pauza la jumatatea padurii, profitand de covorul de frunze frumos asternut si de vremea buna, dupa care la scrut timp iesim din padure pe platou. Find pt prima data, gresim si pierdem marcajul (cei ce se simt ca trebuiau sa ne conduca pe drumul cel bun, ii iertam !).

In loc sa facem stanga tare la iesirea din padure, noi mergem inainte, paralel cu platoul si pestera. Vazand un pom interesant, ne simtim si noi bine, facand pe maimutele. Adevarul e ca maimutele au fost sus in pom, ca io am stat jos sa pozez :))






Si cand au venit jos, mi-am primit si eu portia ca i-am facut maimute. Bineinteles, cred ca am sa mi-o primesc si acuma, dupa ce am scris jurnalul.


Am mers noi ce am mers de am dat de un cioban, care ne-a indrumat sa mergem inainte ca dam noi la pestera. Eu mi-am dat seama ca nenea e putin "parfumat", da cine-a bagat de seama atunci ?! Si mergem mai departe. Mai batem vreo 1 km, cam 3 de la iesirea din padure, cand dam de un alt domn, mai cu capul pe pamant si cu dosul in... caruta ! Il intrebam pe unde suntem si acesta ne spune ca am gresit drumul, ca daca continuam nu facem decat sa ne indepartam de pestera, asa ca ne invita in caruta spunandu-ne ca ne duce el pana la pestera. Nu am stat pe ganduri si am savurat o plimbare autentica de Apuseni.


Ajunsi la portalul pesterii, ne multumim doar cu privirea maretului portal, pentru ca accesul in ea se face printr-un aven-ponor. De aici, ne uitam pe harta si pornim spre Gugu, ca mai apoi sa ajungem in Suncuius. Traversand platoul carstic pana spre Gugu, avem placerea sa trecem pe langa casa risipite si printre capite de fan, incercand la una din ele sa ne faca moni o poza in aer, cum sarim pe ele. Bineinteles, capita nu are ce sa pateasca de la atata, dar nici pozele nu ies, desi au fost 3 incercari.






Cuttzulache, care a fost mereu cu noi, a primit si rasplata ca ne-a urmat; nu, nu mancare, ci o baie buna, aruncat de Sergiu intr-o balta, undeva unde ne "ratacisem". A primt, apoi, si ceva de mancare, ca ne era drag.

De aici, strabatand Gugu, ajungem in Pojorata si apoi coboram la Izbandis, in Suncuius. La izbuc, facem o mica pauza de masa, dupa care ne cataram pe cablu, sus la pestera. Cu pestera asta incepe seria de momente in care Cristi pierde simtul orientarii in pestera (prietenii stiu de ce ! :) ).




Ajunsi inapoi la cabana, in cele din urma, ne facem focul si incepem sa facem cei 2-3 mititei pe care ii aveam. Sergiu, bucatarul sef, tre sa recunoastem ca a facut niste mici demni de pusi in vitrina :) buni, foarte buni ! Dupa ce mancam, incercam sa cantam la Laura, o... tentativa de chitara. La cat de veche era, Moni scoate 2-3 sunete dupa care ne cam plictisim ca nu suna nicicum si mergem la somn.

Da, dar inainte se pune problema asa: "cine doarme unde ?". Desi erau 3 paturi, noi ne puneam problema asta. Ciudat. Moni, intr-o clipa de sclipire spune " Cristi doarme cu mine", eu nemaiputand sa reclam nimic (poate nici nu vroiam), iar Sergiu spunand, precis, in gandul lui: "norocosul naibii...". :))

Sergiu in patul lui, eu cu Moni in altul. Tin sa cred ca aceasta decizie, acest moment a fost scanteia care a aprins totul. Sergiu atipise, eu cu Moni inca povesteam. Pe la 1 noaptea, cand se intoarce de pe o parte pe alta, Sergiu arunca un "altii incearca sa doarma aici !", la care noi: "si noi incercam, da nu putem". Normal ca nu puteam, curiozitatea de a afla mai multe unul despre altul si de a conversa tot mai mult era tot mai mare. In cele din urma adormim si noi, unul cu capul umarului celuilalt...

Dis de dimineata, nu stam mult pe ganduri si pornim din loc, spre Moanei si Lesiana, pe valea Misidului. Trecem de defilleu, ajungem in Suncius unde pescuim o cunostinta d-alui Moni, dupa care in sus pe vale. La pestera de la Izvor facem o mica deviere de la traseu, insa nu stam mult pentru ca pestera e mica si lipsita de formatiuni interesante.







masculii :)

Bineinteles, de pe atunci imi purta deja hainele Moni. Dar pentru mine era ca o... mandrie, sa zic asa. Ajunsi la Moanei, o vizitam cat se poate. Impreuna cu sergiu trec de acel mic semi-sifon si mai continuam, dar apa mare formata in lacuri ne face sa ne intoarcem, nu inainte de a mai incerca Sergiu putin, trecand prin ele. De la Moanei, urcam sus la Lesiana, etajul fosil al aceluias sistem carstic.




Dupa ce vizitam pesterile ne intoarcem in plimbare, pe vale, spre cabana.




Ajunsi in Suncuius, Sergiu decide ca pleaca acasa ca avea de invatat, desi il rugasem sa mai ramana cu noi, dar noi nu stim ce sa facem. Era greva la scoala si am aflat ca se prelungeste greva asa ca nu incapea in discutie daca mai ramanem sau nu. Ajungem in defileu, Sergiu isi ia rucsacu si noi il conducem la tren. Ne spune sa fim cuminti si pleaca, lasandu-ne singuri nu doar la cabana, ci in tot defileul.

Dupa ce am mai stat pe pod sa tragem o gura de aer curat, dupa ce am privit stelele tot de pe pod (Moni facandu-mi capul calendar intrebandu-ma despre fiecare ce si cum e), am mers spre cabana, unde am petrecut o seara frumoasa.

Dimieneata, eu incerc sa fac focul pentru a face un ceai. O rog pe Moni sa aduca apa si 2-3 lemne ca sa mai am pentru ceai, iar ea vine cu apa si cu...


... un vreasc de un metru. Bineinteles, acum era in totalitate in hainele mele, dar ce mai conteaza, avem lemne de foc ! :))

Dupa ce lenevim, ne hotaram sa nu stam locului toata ziua si am facut o mica plimbare pana la Casa Zmaului, unde ne-am cocotzat sus la ea si apoi ne-am intors la pod sa mai pierdem vremea.
In drum spre pod vedem cascada si hotaram sa mergem si pana sub ea, ca sa ne mai plimbam. Dupa toate astea ne intoarcem la cabana si pierdem vremea pana la sosirea trenului.




Cele doua ore de mers cu trenul au trecu atat de repede, incat nici nu mai tin minte ce am vorbit in acele clipe; adevarul e ca nu puteam vorbi altceva decat tot felul de chestii despre unul si celalalt, pentru a afla cat mai multe.

Ajuns acasa, incep sa imi pun diferite intrebari: "Oare o sa ma mai placa aici in oras?", "Oare nu am suparat-o cu ceva?", "Oare nu am facut sau spus ceva ce sa o faca sa nu vrea sa ne mai intalnim?", si asa mai departe.

Toate aceste intrebari si-au gasit singure raspunsul, prin trecerea timpului, care le rezolva pe toate.

Au trecut 3 ani de atunci si inca mergem inainte bine. Chiar foarte !