Spre comorile ascunse, prin omătul proaspăt

Peştera Cubleş, Valea Videi
Februarie 2011

Dupa mai bine de 2 luni in care n-am mai pus piciorul afara din orasul asta plin de mocirle, noroaie si zapada murdara, am ajuns sa avem o zi libera complet, o duminica. Vorbim cu Lia si Leo, insa unde sa iesim ? Tot la mocirle si noroaie ?

Se anunta ploaie, asa ca ne gandim ca luptam putin cu noroaiele si in cele din urma tot ajungem la Pestera Cubles, cu plecare din satul Tomnatic. A doua zi dimineata, pe cand sa ne intalnim si sa decidem daca mai are rost sau nu sa mergem dupa atata ploaie, ramanem toti gura-casca. In oras, totul era acoperit de o nea de 5 cm, pana si copacii.

Nu stam mult pe ganduri si plecam, iar ora 10 ne gaseste la inceputul traseului, cu capul aproape in nori. Peisajul era de vis. Zapada (nu mocirla) cat vezi cu ochii, copaci incarcati pana la refuz si o temperatura numai buna de plimbat.

Mergand la GPS, gasim o poteca intortocheata, care ne scoate, cu chiu cu vai, jos in valea Cubles. Repet, peisajul era de vis, cu greu descris in cuvinte sau poze...

Printre copacii incarcati de neaua grea


Gasim poteca spre pestera si incepem sa urcam. Pentru prima data asistam la o premiera pentru Lia si Leo. Pe langa faptul ca mai vad si ei ceva nou, avem si onoarea ca noi sa fim cei care-i indruma pe poteca. Bine, GPS-ul, dar noi i-am dus la gura pesterii :))

Macar ne-am revansat si noi putin asa pentru sumedeniile de frumuseti pe unde ne-au carat dupa ei...

Pe poteca spre pestera Lia vede cum un ghiocel plapand isi scoate capul prin plapuma de zapada. Inca unul, inca unul, uite si mai multi, uite si branduse... Minunat !

Vestitori ai primaverii...


...si fratiorii lor :)


Ghiocei mici, ghiocei mari, care ce vede :)


Si-am intrat in pestera, de unde am iesit dupa mai bine de 2 ore de satisfacut priviri si aparate foto.

Fotografiile exprima putin mai bine decat cuvintele, insa nu mai bine decat realitatea locului.


Moni si tribul


Si un locuitor al tribului izgonit


Palmier, bananier sau umbrela ?




Nu te ascunde că te văăăăăd ! :)




Captivă acolo jos...




Cateva gururi erau pline cu apa, fiind mult mai frumoase decat vara, cand nu au deloc.

Minunata structura incretita




Dupa ce epuizam toate subiectele de fotografiat si de privit, iesim la lumina rece a iernii si pornim pe valea Vida, ca mai apoi sa urcam iar spre platou, unde era masina.

Valea, cu al ei alai carunt


Pe cand sa credem ca frumusetile au disparut, Leo ne face semn la toti sa ne oprim si sa nu respiram. O vulpe se apropia de noi, fara sa ne fi simtit. Neputand sa ratez asa un moment, ma pitesc langa Moni, asa mai camuflat ca eram gri ca natura si scot aparatul.

Inainte sa-si ia talpasita, o prind ! Si Doamne, ce simpatica poate fi...


Ajunsi sus in platou, inaintam printr-o ceata cum nu cred c-am mai prins inca. Pe langa faptul c-o tai cu cutitul, stau sa ma gandesc cum reusea Lia sa-si croiasca drumul... Nu vedeai un copac decat cand erai pe la vreo 10 metri de el.

"Nebuni de alb" croindu-si calea


Ajunsi la masina si bucurosi c-am mai petrecut o zi pe meleaguri cu zapada imaculata si privelisti superbe, plecam spre casa, lasandu-ne inima, dar si pe noi...

...captivi acolo jos !