Prima întâlnire cu un munte

Muntii Vladeasa,
octombrie 2006

Eram cu gandul la prima iesire spre un munte mai adevarat. Eram obisnuiti deja cu "dealurile" Padurii Craiului asa ca am cautat unde putem merge. Am vazut ca Vladeasa e la doi pasi de noi, asa ca nu am stat prea mult pe ganduri. Urma sa facem traseul prin Sacuieu si valea Alunisului, dat find faptul ca nu cunosteam zona. Am luat trenul cu speranta de a trai 3 zile superbe. Cum a iesit pana la urma, ramane de vazut.


Incepem infernalul drum de 10 km pana la iesirea din Sacuieu, unde intram pe valea Alunisului spre Rogojel. Mergem ce mergem, iar speranta de a ne lua cineva cu masina scade cu fiecare pas. Culorile tomnatice intalnite faceau drumul mai usor de suportat.







Ajungem la intrarea pe vale, putin cam obositi deja dupa cei 10 km de asfalt. Speram la un transport, insa ne tot incurajam spunandu-ne ca nu mai sunt decat 5 km pana la urcusul pe munte, iar de acolo e frumos deja.


Valea era una frumoasa, cu covor de frunze, linistita, la sfarsit de sezon turistic. Cum nici nu puteam spera, la putin de la intrarea pe vale soseste un ARO la care ii facem semn. Mosul, foarte bun la suflet, ne ia pe sus pana in Rogojel. Fericirea se putea citi cu usurinta de pe fetele noastre obosite...


Din Rogojel o luam in sus, la nimereala, pentru ca nu cunosteam zona si marcajul era deficitar. Totul ni se parea o imbarligatura de drumuri si poteci. In cele din urma, ajunsi la ultimele case din amonte, avem primele privelisti asupra zonei rurale in culori tomnatice. Totusi, vremea nu se arata prea buna, norii cuprinzand incet tot cerul si picurii nu se lasau asteptati.




Ploua in toata regula deja. Mai sus, o babuta simpatica statea si astepta, parca, sa treaca timpul; ploaia nu o deranja, cum nu il deranja nici pe baietelul ce se dadea cu bicicleta pe langa ea. Ne oprim langa ea, schimbam cateva vorbe pana ne luam pelerinele pe noi, dupa care pornim mai departe.

Ajungem in Poaia Franturilor, la stanele parasite de acolo. Stiam ca mai avem putin pana la cabana, asa ca nu ne oprim. Acesti pasi ni se pareau extraordinar de grei, de parca ar fi ultimii pana pe Everest. Ajungem la cabana si ne deplasam spre padurea din spatele ei, unde am hotarat ca punem cortul. Ca si cum ar fi fost un mic botez al muntelui, ploaia s-a oprit si s-a inseninat. Ne-am pus pe montat cortul; mi-am promis ca niciodata sa nu mai car un topor dupa mine (si inca ce motiv, sa bat cuiele cortului !)


Eliberarea de rucsacii mari, pe care i-am lasat cu cortul jos, la cabana, ne-a dat parca aripi. Decidem sa pornim mai departe, sa ajungem azi pe varf. Aveam deja vreo 16 km parcursi, dar asta nu mai conta cand apusul pe care il puteam prinde de sus ne ademenea cu o forta uluitoare. Pentru Moni a fost cam greu, insa cu incurajarea mea am reusit sa ajungem sus.




Eram pe Vf. Vladeasa 1836m, pentru prima data la asa o altitudine. O realizare mare pentru noi, la acel moment. Tinand cont ca mai era ceva timp pana sa apuna soarele, am pornit spre Vladeasa Sud, de unde am admirat pentru prima data un apus de la altitudine; ce amintiri...




Am coborat de pe varf in timp ce lumina isi pierdea din intensitate. Cand am ajuns la limita padurii era deja intuneric; Becul cabanei ne-a ghidat ca sa stim incotro sa coboram. Ajunsi la cort, mancam, ancorez bine cortul si ne bgam cu emotii in sacul de dormit; era octombrie sfarsit si eu aveam doar un sac de vara.

Dimineata, pe la ora 5 nu mai aveam stare. Frigul imi cam intrase in oase si nu mai puteam sta locului. Inchid ochii si sper sa mai adorm macar 2 ore. Pe la 7 ma trezesc si ies din sac, Eram pana si cu geaca pe mine; afara fac miscare, ca sa ma incalzesc, insa nici afara nu era prea frumos. Varful era in nori iar umiditatea se simtea cum pluteste in aer.




Ajung in cort, unde Moni deja se trezise. M-am incalzit cat de cat asa ca ma azvarlu in sacul de dormit, ca sa facem schimb reciproc de caldura (adica sa il incalzesc pe el ca mai apoi sa ma incalzeasca el, daca mai poate!). Ca Dimineata friguroasa pe care am avut-o sa fie perfecta, Moni isi deschide sacul ei de 2-3 sezoane ca nu mai poate de cald; de la ea iese o caldura care imi incalzeste instantaneu fata. Tot raul spre bine: macar i-a fost ei cald !

Hotaram ca, datorita vremii potrivnice si bataturilor de la bocancii noi, nu mai putem sta inca o zis si ca ar trebui sa ne intoarcem. Ne era groaza de cei 15 km, dar fie ca era azi, fie ca mai stateam o zi tot trebuia sa ii facem. Strangem cortul care se unduia ca o ramurica in suflul puternic al vantului (de cu dimineata se auzea puternic in padure cum vuieste vantul) si mergem pana la cabana, unde dam "ziua buna" si ne tragem sufletul la caldurica. Pornim in coborare spre Rogojel cand ploaia se mai domolise.




Bataturile de la picioare ne faceau sa mergem ca niste robotei teleghidati. Fericirea de a fi pe munte cam lipsea cu desavarsire. Din nou, coloritul frumos al naturii mai "omoara" din suparare.



Trecem repede prin Rogojel, iar cand ajungem pe vale incepe sa sufle un vant puternic si sa imprastie frunze in toate partile.


Incepe sa cada picuri mari, dar care in scurt timp se transforma in picuri mici de toamna. Ne luam pelerinele, ca mai apoi la iesirea de pe vale sa le dam jos si sa ne bucuram din nou de primele raze de soare si un curcubeu frumos.


Ca un pomisor de craciun ud leoarca ii arat la Moni iesirea de pe vale si ii reamintesc ca reprezinta inceputul celor 10 km de asfalt. Nu avem placerea de a ne lua nicio masina, ba chiar toate intalnite mergeau in sens opus noua. Ajungem cu greu in Bologa unde facem o mica deviere la cetatea medievala.






Moni era in bluza ei magica de somn si se gandea cum va iesi in poze, dar ce mai conteaza asta cand iti traiesti propriul vis ?!
Stiind ca ii plac cetatile, speram ca macar acest lucru sa ii mai stearga din "chinurile" din zilele astea. Era prima noastra iesire, nu aveam de unde sa stiu cum va reactiona, iar la cum a fost tot, credeam ca nu va mai vrea sa iasa cu mine. Ba chiar din potriva, m-a intrebat cand e urmatoarea iesire.



Toate peste toate, chiar daca nu a fost o iesire deloc usoara, a fost una demna de amintiri, din toate punctele de vedere. Privelistile frumoase, vremea infruntata, distanta parcursa, experientele traite, totul a facut ca aceasta iesire sa ramana in sufletele noastre ca "Prima iesire pe un munte adevarat". Si vor mai fi, cu siguranta...



6 comentarii:

  1. ferice de voi :)
    faina treaba faceti impreuna!
    va admir

    RăspundețiȘtergere
  2. eh, asta a fost prima data si acum 3 ani, de atunci multe am mai balaurit impreuna prin tara asta :)

    multumim.

    RăspundețiȘtergere
  3. FOARTE FAIN ATI SURPRINS CULORILE DE TOAMNA. DE VREO CATIVA ANI DE ZILE A DEVENIT ANOTIMPUL MEU PREFERAT.
    CE APARAT FOLOSITI?

    RăspundețiȘtergere
  4. hello.

    pe vremea aia foloseam un Nikon L4, cutiuta d-aia mica, insa, dupa cum se vede si in jurnalul acesta, a stiut cum sa faca poze (el sau fotograful) :-)

    acuma folosim un aparat mai bun.

    RăspundețiȘtergere
  5. adevarul este ca un aparat bun face intotdeauna diferenta. eu folosesc un amarat de HP PHOTOSMART care scoate destul de bine peisajele( cu conditia ca vremea sa fie buna).
    ma gandesc insa la un FUJI. am auzit ca e bun

    RăspundețiȘtergere