O vară de Vlădeasa

Munţii Vlădeasa,
iunie 2007

Pornisem de acasa cu mai multe idei de a parcurge traseele, dar socoteala de acasa nu avea sa se potriveasca cu cea din targ. Coboram din tren, ne luam inima-n dinti si pornim la drum, cu speranta de a prinde vreun mijloc de transport macar pana in Sacuieu.

Dupa ce trecem prin Bologa se aude din spate un zgomot de camion. Eu, cu sufletu-n gat de dorinta ii fac semn sa ne ia si pe noi. Acesta opreste si ne zice ca merge inspre Rachitele si ca ne ia si pe noi daca vrem. Nimic altceva nu putea face ca aceasta tura sa inceapa mai frumos ! Debarcam in Rachitele si pornim spre vale, unde o luam in amonte spre cascada. Eram nerabdatori pentru ca ne doream de multa vreme sa o vedem.




Zona Vaii Stanciului nu prezinta prea mare interes, ba mai mult, cand si-au facut aparitia atv-urile si motoarele ridicand praful in spatele lor, toata fericirea noastra s-a transformat in... dispret. Ajungem sa intram in sectorul de chei, unde sesizam pe dreapta o scurgere pe o fisura. Eu stiam de o pestera din peretele Lespezi, asa ca am decis sa cataram putin. Lasam rucsacii sub pod, unde nu ii vede nimeni si urcam. A fost un cocotz la liber, foarte interesant.


Intr-adevar, cand am ajuns sus se simtea un curent asa ca am continuat pe firul vaii pana am dat de o grota. Grota se ingusta dupa 10 m, asa ca ne-am intors la rucsaci ca mai aveam cale lunga de mers.


Ajunsi la cascada, lasam rucsacii jos, facem o pauza de masa si admiram caderea de apa de 30 de m. Era cea mai frumoasa vazuta de noi pana atunci. Pozele imortalizeaza racoarea oferita de cascada in toiul verii...




Pornim mai departe, spre Pietrele Albe. Cum urcam mai sus de cascada, nu mai dam de nimeni; la cascada era plin de lume iar la 10 minute mai sus eram singuri. Vreme de vreo 30 de minute mergem prin padure si dam de o cascada mica ce se auzea din stanga noastra. Curiosi, ne abatem de la drum si observam un intreg sistem carstic: cascada, ponor, aven... toate intr-una ! La caderea apei din cascada se intorcea 180 de grade si curgea in interiorul peretelui, iesind intr-un aven din versantul stang.


De aici in scurt timp urcam pe Valea seaca, spre Pietrele Albe. Stiam ca traseul urca pe culme, dar datorita faptului ca cerul era de un albastru imaculat, nu riscam sa ne bata soarele in cap cateva ore asa ca tinem liziera padurii, pe la umbra, pana la Pietre, fie ca trebuia sa mergem prin vale sau pe culme.




Intre timp cerul s-a mai acoperit, dandu-ne ocazia de a ne mai "racori". Dupa ce ajungem la obarsia vaii, unde panta creste semnificativ, decidem ca nu avem ce face decat sa ucam acea panta. Tot raul spre bine: macar ne vom face o parere cum sunt muntii mari.




Ajunsi sus la Pietre, luam o pauza de masa in timp ce admiram Culoarul Vaii Seci strajuit de Pietrele Albe. De aici mai talpasim vreme de vreo 2 ore, 7 km pana la cabana montam cortul. Lungimea traseului si caldura zilelor de vara au rezultat intr-un somn rapid si profund...

Dis de dimineata, Moni mai doarme iar eu, nerabdator, ies sa vad ce vreme vom avea. Ma intampina un rasarit cu culori de zile mari.


O trezesc si pe Moni si pornim spre varf. Aveam inp plan sa ajungem pe Nimaiasa macar, daca nu chiar la Piatra Talharului. Cabanierul ne-a spus ca e lung traseul, dar ramane sa vedem noi ce si cum. Ajunsi pe varf si cu o atmosfera cat se poate de densa, ne limitam la privelistile inconjuratoare apropiate.




De aici coboram spre saua Intre Munti, dar nu spre Pietre ci prin padure. Stiam ca traseul e prost marcat, dar am vazut la fata locului ca e chiar urat, plin de pomi cazuti care iti taie calea, poteca de negasit si marcajul, la fel. Ajungem la drumul de care de unde continuam spre Intre Munti si apoi pe curba de nivel, traversand Varfurasu, de unde avem perspective asupra Vladesei si a Pietrelor.






Trecem de o stana si ne angajam in traversarea padurii ce ne scoate sub Nimaiasa. Padurea era destul de distrusa, plina si ea de pomi cazuti, drumuri de tractoare multe si noroioase, cateodata neavand pe unde sa le ocolim. Iesim din padure sub Nimaiasa, de unde analizam harta si ne dam seama ca nu aveam cum sa ajungem prea departe. Era ora 3 dupamasa si noi eram doar la jumatatea traseului propus.


Facem cale intoarsa pe acelasi traseu, iar cand ajungem sub Varfurasu, facem o mica deviere pana sus pe varful sau, de unde avem perspective largi asupra Vladesei si Butesei. Continuam in coborare, iar cand ajungem la Pietre observam ca mai e timp destul, asa ca ne angajam in parcurgerea crestei lor, pe cat posibil.




De la Pietre, in drum spre cabana avem placerea de a admira dispunerea unui nor intins pe verticala.


Inainte de a ajunge la cabana, facem o mica pauza, iar cand ii spun lui Moni ca mai avem un mic "deal" pana la cort, oboseala ei isi spune cuvantul. Sau si-l arata.


Din nou, oboseala isi spune cuvantul si adormim instantaneu, eu uitand chiar sa intru in sacul de dormit. Ultima dimineata, cea de a treia zi, era ziua destinata plecarii acasa. Dar nu oricum, ci cu un nou traseu: cabana - Piatra Banisorului - Tranisu - Bologa, un traseu care, de pe harta arata interesant. Asa a si fost !

Dimineata, cativa picuri de ploaie ne obliga la pelerine, insa pana sa iesim din padure, la Piatra Banisorului, eram deja in haine scurte.



Ajunsi la Piatra Banisorului, cautam un traseu de catarat la liber, pana sus pe ea, pentru a avea un punct de belvedere asupra catunelor Tranisu si Visagu. Gasim o fisura usoara, asemanatoare celei de pe V. Stanciului, doar ca aceasta nu era in calcare ci in roca vulcanica. De sus, se vedea pana si Bologa.




Batem cativa km buni prin cele doua catune, ca mai apoi, pe V. Dubusestilor, vale ce iese la drumul spre Bologa, sa ne oprim la mancat de fragute.


Pe vale in jos, un domn ne spune ca ne duce cumasina daca il asteptam vreo 45 de minute, insa am spus ca mergem pe jos si daca ne vede sa ne ia. Aproape de intrarea in Bologa ne "pescuieste" in spatele Daciei si ne duce pana la gara.

La gara, asteptand trenul, am trait ce nu credeam ca voi trai vreodata. Asteptam trenul nostru care, dupa semnalul sonor, parca nu mai venea. Ne tot intrebam ce ii trebuie atat de mult sa ajunga pana aici cand, de dupa versant, un tren cu aburi isi face aparitia. In toata splendoarea lui, scotand aburi si suierand, trece pe langa noi fara ca eu sa pot schita vreo vorba sau vreun gest. Mare pasionat de locomotive pe aburi, trenuri in general, sunt amutit de prezenta acestui mirific element.
Dupa ce trece, ne trezim amandoi la realitate, comentand evenimentul si incercand sa intelegem de ce nu am reusit sa apucam aparatul pentru a-i face o poza...


Aceste trei zile au fost primele 3 zile de vara, consecutive si de vis, pe meleaguri montane. Au fost trei zile minunate, grele si frumoase, pregatitoare pentru ceva mult mai mare si mai amplu, ce avea sa vina in august si se numea Creasta Fagarasului.