"Plimbarea" de duminică

Dealul Mincii - Piatra Bănişorului,
martie 2009

Nu mai iesisem de 2 luni pe 2 zile, la o tura mai sanatoasa, asa ca ne vorbim cu Lia si Leo si hotaram sa mergem undeva spre Padis. Vineri dupamasa ma cauta pe mess si imi spune ca Leo lucreaza sambata, asa ca noi decidem sa mergem duminica-luni in Vladeasa. Ca ei sa nu ramana acasa, ne-am hotarat la ceva mai complex: urcam impreuna din valea Draganului spre D. Mincii si apoi spre Piatra Banisorului, dupa care ei se intorc la masina iar noi continuam spre cabana pentru a mai ramane o zi.

Din ciclul "Idealuri mari, reusite mici", tura asta ne-a lasat cu putin gust amar...
Macar am mai profitat de zapada si am facut putina miscare !

Urcusul din vale era abrupt, greoi, iar noi cu rucsaci mari cam ramanem in urma celorlalti doi care erau cu un rucsacel de o zi. Ajunsi in culme, Moni incepe deja sa se simta rau. O mica pauza sa isi revina si sa mancam putin, dupa care continuam printre casele risipite ale D. Mincii, spre culmea Banisorului.












Intalnim o sanie, moment de voie buna. Unii "servesc", altii sunt boieri :)


Numai ca a gresit directia, incolo fiind valea. In sus calut, in sus !

Si calutul :)

Ajungem in golul alpin si zarim, spre culmea Vladesei, primii brazi inzapeziti. Foioasele erau golase si singuratice, iar Visagul, la poale, era scaldat ici-colo in raze de soare.




Moni urca greu, mai greu ca niciodata. Deja eram hotarat ca nu mai ramanem inca o zi, nu avea sens sa se chinuie cand nu avem nimic de pierdut inafara de o noapte la cort si placerea de a nu te trezi dimineata acasa, ci in cort. Un munte unde ne putem intoarce oricand...


Lia si Leo erau demult cu Piatra Banisorului sub nas, noi inca mai aveam pana sa ii ajungem. Nu o las pe Moni singura in spate, chiar daca ea imi zice sa merg. Incerc sa ii mai ridic moralul cu 2-3 imagini cauzate de caderea oblica a razelor de soare pe brazi.








Ajunsi cu Piatra-n nas, le spunem oamenilor ca nu continuam spre cabana si ca venim cu ei spre casa. Moni se lasa greu convinsa (nevrand sa stricam ziua si mai tare), dar a uitat ca prognoza pe a doua zi era tare urata, motiv in plus pt care sa nu ramanem.

Ne intoarcem, cu coborare pe deasupra Pietrei, o pauza de masa in poiana cu stane si apoi, pe poteca, in traverseu spre D. Mincii. Zapada era moale si de pe deal, spre vale, deja iesea noroiu de sub ea.



Calutul la adapat :)





Pacat de evenimentul cu Moni, de faptul ca nu s-a simtit bine, ca un rucsac usor i s-a parut ca unul de expeditie si din pacate, acest lucru i-a cam sters din placere. Insa daca a ramas macar cu o amintire frumoasa din iesirea asta, atunci a castigat ceva.

Eu am ramas cu ceva amintiri frumoase: mi-au placut umbrele alungite ale brazilor si calutul inhamat la sanie :)

Iarna nu-i ca vara...

Munţii Vlădeasa,
noiembrie 2007

Vroiam si noi, ca tot omu' de munte ce se respecta, sa incercam (macar!) a merge la cort iarna. Ne-am pregatit cu tot echipamentul necesar a iesi la cort zapada, mai putin un sac de dormit de iarna pentru mine si un cort de iarna; insa fiind vorba despre Vladeasa, la cabana, meleaguri mult iubite si cunoscute, am decis ca putem "risca" a merge cu un cort de 3 sezoane si eu cu un sac tot de 3 sezoane. Am spus ca mergem la cort, vedem cum e si daca nu ne place nu mai continuam. Insa expresia "a da apa la moara" se potriveste perfect acestei experiente...

Se anuntau -5 grade, asa ca nu imi era frica cu sacul de 3 sezoane care avea confortul la acea temperatura. Din gara Bologa, la scut timp dupa plecare, ne salta o masina si ne lasa la iesirea din Sacuieu, intrarea pe valea Alunisului, spre Rogojel. Era senin, insa spre munte se vedeau norii, dandu-ne putine emotii.




Ajunsi in Rogojel, incepem sa urcam spre cabana care, dupa cum arata, era in nori.




Trecem printre bradutii verzi, ici-colo coplesiti de greutatea zapezii si in scurt timp suntem la cabana. Tintim locul de cort stiut de noi si incepem a batatori zapada. Nu vroia sa stea prea bine pentru ca era prafoasa, asa ca dupa o munca de 15 minute incetam si punem cortul asa cum era.

Prima data fiind, totul a fost o adevarata incercare pentru noi. Cum sa il punem, cum sa il ancoram, cum sa ne "bucatarim" inauntru...

Primul cort pus iarna...

L-am ancorat pana la urma cu betele de schi, zapada find destul de mare. Moni, ca de obicei, a intrat prima in cort, a pus rucsacii si s-a schimbat in hainele groase de somn. Pana ea a facut toate astea, eu stateam si admiram privelistea, fin mai rezistent la intemperii ca Moni. Dupa ce ea era gata, nu am mai stat pe ganduri si am intrat si eu, m-am schimbat si am inceput sa topim zapada pentru o supa calda.

Prima mancare facuta din zapada...

In timp ce topeam zapada ma loveste caldura in cap si ma prinde cu somnul. Deschid usa pentru a intra putin frig si ma trezesc cat sa mai si mananc, ca mai apoi sa intru in sac si sa dorm adanc pana dimineata.

In sac nu mi-a fost frig, tinand cont ca eram doar cu unul de 3 sezoane, iar Moni a fost ca in al noualea cer in sacul de iarna. Problema a fost dimineata, cand toate erau reci iar bocancii bocna. Trezindu-ne, ne facem curaj (cu greu!) sa iesim din saci. Eu ies primul si fac ceaiul. Moni mai statea putin. Scotand capul pe usa cortului, ma loveste o imagine fara precedent. Ma incalt cu bocancii bocna (nu mai conta asta...) si ies afara. A fost cel mai frumos rasarit vazut pana atunci; si ca sa fie tacamul complet, era unul la usa cortului iarna !

Primul rasarit la usa cortului, iarna...

Cuvintele erau de prisos; iese si Moni dar ea nu admira mult ca ii era putin (mai mult) frig, asa ca se pune sa stranga rucsacii, poate poate se incalzeste. Eu eram "blocat" de priveliste ! Ma deblocheaza frigul care imi intra incet pe sub haine. Ma pun si eu la treaba, imi trag cagula pe cap ca sa ma incalzesc mai repede si dau jos zapada de pe laturile cortului.

Pornim usor, in coborare spre Rogojel, admirand privelistile fara precedent.

Vantul nu batea tare, zapada, mai jos de cabana, nu era prea mare, iar soarele ducea o lupta apriga cu norii. Nu e nevoie de cvinte, pozele joaca acest rol...







The "hand of God" ...









Ajungand la primele case din Rogojel, observam ca zapada s-a cam topit de ieri pana azi, iesind la iveala un mic izvor. Ne oprim sa facem o mica pauza si sa profitam de izvor; o mica discutie contradictorie strica buna dispozitie dar ne revenim repede si continuam in coborare spre V. Ordangusa.




Zapada incepea sa se imputineze. A inceput sa cada ceva, era un fel de burnita mai mare. Continuam pe o culme spre vale dar nu gasim intrarea pe poteca, asa ca ne intoarcem sa ne reorientam. O tanti de la casele de sus ne duce la intrarea in poteca si de acolo, in 5 minute eram pe vale. Bineinteles, nu am stricat traditia de a cobora pe o alta varianta decat pana acum.




De aici totul devine noroios, iar de la drum, cei 7 km pana la gara au trecut destul de repede.

Toate peste toate, a fost o iesire demna de multe amintiri frumoase, cu multe evenimente a caror denumire incepe cu "prima", dar si cu multe lucruri invatate despre cum ar trebui sa fie o iesire de iarna.

Bocancii inchetati bocna dimineata, frigul din cort, frigul de afara, bagajul mai greu ca cel de vara, munca de a pune cortul iarna... toate acestea sunt doar mici detalii :)

Motiv pentru care am decis sa mai facem o incercare, sa vedem daca e la fel de "grea" sau daca va fi ceva mai usoara, stiind ce ne asteapta...


Calatori pe meleagurile Vladesei...

Călători în lumea întunericului

Valea Sighiştelului,
aprilie 2008

Se anunta un weekend cam ploios, dar noi aveam in plan sa mergem la putina pestereala. Nu ne-am dat batuti, asa ca sambata dimineata eram la gura vaii, echipati cu salopete, cizme, care ce are pentru a fi un "adevarat" speolog.

Urcam pe vale si ne oprim imediat la prima grota care, dupa 10 metri se termina. Tinand cont ca aveam destule de vazut, ne hotaram sa nu ne oprim decat la cele mari, cunoscute. Pornim mai departe si trecem de un izbuc captat de catre sateni pentru apa.

Lia spunea ca a citit in ghidul Bihor-Vladeasa de ceva pestera cu punte, imediat dupa acest izbuc, asa ca urcam in versantul stang si ajungem la ea. Era o pestera prabusita, cu intrarea inca ramasa in picioare, care arata acum ca un pod natural.




Facem un mic popas la Izbucul Carnitza, izbuc botezat asa de Moni (izb. Camenitza), cea cu imaginatia bogata si burtica... goala. Dupa ce bem apa buna rece de izvor, continuam pe vale sa cautam intrarea pe poteca ce urca spre P. Corbasca, un adevarat monument, din cele spuse de ghidul Bihor-Vladeasa.

Trebuie sa il gasim, ceea ce ne face sa fim atenti la fiecare urma de poteca. Gasesc o poteca, urc pe ea si realizez ca nu este aceasta. Ceilalti 3, de jos, ma striga sa imi spuna ca au gasit o poteca bine batuta, cobor si urcam 90 de m diferenta de nivel, pana la baza unor stanci unde se afla intrarea pesterii.

Pestera Corbasca adapostea un lac imediat cum coboram pe galeria de acces, insa dincolo de lac formatiuni de o toata frumusetea isi gaseau linistea. Dorinta de a ajunge sa le vedem mai de aproape ne e retezata dupa ce ne dam seama ca lacul are cel putin 1 m de apa rece, iar afara nu era decat aprilie.

Poza realizata de Leo, cu ajutorul tuturor frontalelor :)



Ne mai plimbam pe o galerie laterala cu mici formatiuni, insa aceasta se termina repede si ea. Tot farmecul acestei pesteri il are aceasta acumulare de apa, Lacul de Cristal, cu formatiunile frumoase din spatele sau.

De aici, prima vale ce se lasa din dreapta arata ca un mic canion, pe care inaintam vreo 50 de m, insa ne intoarcem imediat dupa ce se termina brusc cu un perete noroios.




Trecusem ceva mai devreme de zona numita "La Stramtura", o zona care am traversat-o pe stanci pentru ca apa era ceva mai mare decat cizmele noastre.




Ne continuam drumul pe vale, care incepe sa fie mai anevoioasa, ici colo punandu-se in valoare cizmele incomode pe care le caram in picioare. Apa vaii trebuia traversata de multe ori, asa ca pana la urma a fost o buna alegere.


Incep picurii de ploaie sa-si faca prezenta, provocandu-ne un mic disconfort. Datorita lor, trecem in viteza pe langa izbucul vaii ce se lasa de sub abruptul Blidaru si ne trezim la gura imensului portal al P. Dracoaia. Farmecul ei sta in portalul urias, cavernamentul salii de acces si cateva gururi uriase. Era noroioasa, asa ca nu ne aventuram foarte mult.






Urmatoarea pe lista era P. Pisolca, iar dupa cum ii spune si numele, din ea curgea un "pisu" lung si rasfirat :))
Nu aveam cum sa o ratam datorita debitului apei ce se prelingea din versantul drept al vaii.



O superba poza facuta de Leo, prinzand exact momentul cand se intorcea "monstrul din pestera", care era gata sa ne pedepseasca pentru invadarea teritoriului personal :))

Scapam de monstru si pornim mai departe, spre tinta de la obarsia vaii, un canion superb. Decidem ca mai intai mergem spre el, apoi urcam spre pesterile Coliboaia si Magura. Canionul nu avea mai mult de 3-4 m in zonele lui largi, cateodata ajungand ingust de pana la 1 m. Sentimentul de salbaticie si multumire ca ai vazut asemena locuri ne cuprinde si fericirea se vedea pe fetele noastre. Insa ne intoarcem repede, dupa nici 50 de m, datorita unei saritori inalte de 7 m ce ne bareaza calea.






Iesim din canion si urcam poteca spre P. Coliboaia, ea reprezentand nivelul activ al unui vast complex carstic. Acest complex cuprinde o pestera-ponor in amonte, un nivel fosil reprezentat de P. Magura, unul activ reprezentat de P. Coliboaia si un izbuc ce l-am observat la intrarea in canion. Pestera Coliboaia nu prezinta un interes prea mare, era noroioasa si avea un lac la intrare care iti bara calea. Ne asigura Leo ca nu avem prea multe de vazut in ea pentru ca el mai fusese pe aici.


Continuam apoi spre nivelul fosil reprezentat de P. Magura, cea mai renumita pestera de pe intreaga vale a Sighistelului. Are peste 1500 m de galerii bogat concretionate, cu coloane de diverse marimi, stalagtite si stalagmite care mai de care, draperii, scurgeri parietale, gururi uriase si alte formatiuni de seama. Pierdem o ora buna in pestera, dupa care iesim si continuam in urcus, spre culmea versantului drept al vaii.








Ajunsi sus in culme, vedem cum nori negri ne dau tarcoale. Manati de gandul unei pulpe rumenite la foc, mai ca nu fugim spre gura vaii unde urma sa punem cortul. Daca n-ar fi aceste cizme in care picioarele ne joaca o hora, am fi fugit spre pulpele acelea, numai sa stim ca apucam sa le facem inainte sa inceapa ploaia.

De pe culme ne lasam pe o vale usor schitata, dam la marcajul ce traverseaza culmea spre P. Ursilor si coboram la firul vaii. Aici fuga repede spre masina, ne luam toate cele si campam, cautam repede lemne de un foc, facem pulpele si le savuram linistiti, spunand ca "acum poate veni ploaia, suntem cu burta plina si cortul pus".


Pe cand ne retragem la somn, incepe si ploaia ce a durat ore bune. Totu-i bine cand se termina cu bine.

Dimineata, zona era uda, rece, iar norii negri ne acopereau. Dupa o cafeluta buna, ne strangem si plecam spre masina. Iesind de pe vale vedem ca Arieseniul e in plina furtuna, asa ca ne cam piere cheful sa urcam sa facem ceva traseu pe acolo, asa ca ne retragem usor spre casa. Ne oprim la biserica de lemn din satul Sebis, iar cand ne intoarcem facem o deviere spre ruinele de la Pomezeu.





The innocence of the youth...



Valea Sighistelului prezinta un potential speologic de o mare amploare, cu minuni ale naturii ce incanta sufletul oricarui muntoman. O plimbare de primavara alaturi de doi oameni minunati (daca bine imi amintesc, una dintre primele plimbari impreuna...), pe o vreme nu tocmai prielnica, dar cu un rezultat final demn de amintiri placute !

Mai multe poze si povestea turei din alta perspectiva, pe siteul lui Leo si Lia.