martie 2009
Nu mai iesisem de 2 luni pe 2 zile, la o tura mai sanatoasa, asa ca ne vorbim cu Lia si Leo si hotaram sa mergem undeva spre Padis. Vineri dupamasa ma cauta pe mess si imi spune ca Leo lucreaza sambata, asa ca noi decidem sa mergem duminica-luni in Vladeasa. Ca ei sa nu ramana acasa, ne-am hotarat la ceva mai complex: urcam impreuna din valea Draganului spre D. Mincii si apoi spre Piatra Banisorului, dupa care ei se intorc la masina iar noi continuam spre cabana pentru a mai ramane o zi.
Din ciclul "Idealuri mari, reusite mici", tura asta ne-a lasat cu putin gust amar...
Macar am mai profitat de zapada si am facut putina miscare !
Urcusul din vale era abrupt, greoi, iar noi cu rucsaci mari cam ramanem in urma celorlalti doi care erau cu un rucsacel de o zi. Ajunsi in culme, Moni incepe deja sa se simta rau. O mica pauza sa isi revina si sa mancam putin, dupa care continuam printre casele risipite ale D. Mincii, spre culmea Banisorului.
Intalnim o sanie, moment de voie buna. Unii "servesc", altii sunt boieri :)
Numai ca a gresit directia, incolo fiind valea. In sus calut, in sus !
Si calutul :)
Ajungem in golul alpin si zarim, spre culmea Vladesei, primii brazi inzapeziti. Foioasele erau golase si singuratice, iar Visagul, la poale, era scaldat ici-colo in raze de soare.
Moni urca greu, mai greu ca niciodata. Deja eram hotarat ca nu mai ramanem inca o zi, nu avea sens sa se chinuie cand nu avem nimic de pierdut inafara de o noapte la cort si placerea de a nu te trezi dimineata acasa, ci in cort. Un munte unde ne putem intoarce oricand...
Lia si Leo erau demult cu Piatra Banisorului sub nas, noi inca mai aveam pana sa ii ajungem. Nu o las pe Moni singura in spate, chiar daca ea imi zice sa merg. Incerc sa ii mai ridic moralul cu 2-3 imagini cauzate de caderea oblica a razelor de soare pe brazi.
Ajunsi cu Piatra-n nas, le spunem oamenilor ca nu continuam spre cabana si ca venim cu ei spre casa. Moni se lasa greu convinsa (nevrand sa stricam ziua si mai tare), dar a uitat ca prognoza pe a doua zi era tare urata, motiv in plus pt care sa nu ramanem.
Ne intoarcem, cu coborare pe deasupra Pietrei, o pauza de masa in poiana cu stane si apoi, pe poteca, in traverseu spre D. Mincii. Zapada era moale si de pe deal, spre vale, deja iesea noroiu de sub ea.
Calutul la adapat :)
Pacat de evenimentul cu Moni, de faptul ca nu s-a simtit bine, ca un rucsac usor i s-a parut ca unul de expeditie si din pacate, acest lucru i-a cam sters din placere. Insa daca a ramas macar cu o amintire frumoasa din iesirea asta, atunci a castigat ceva.
Eu am ramas cu ceva amintiri frumoase: mi-au placut umbrele alungite ale brazilor si calutul inhamat la sanie :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu