Călători în lumea întunericului

Valea Sighiştelului,
aprilie 2008

Se anunta un weekend cam ploios, dar noi aveam in plan sa mergem la putina pestereala. Nu ne-am dat batuti, asa ca sambata dimineata eram la gura vaii, echipati cu salopete, cizme, care ce are pentru a fi un "adevarat" speolog.

Urcam pe vale si ne oprim imediat la prima grota care, dupa 10 metri se termina. Tinand cont ca aveam destule de vazut, ne hotaram sa nu ne oprim decat la cele mari, cunoscute. Pornim mai departe si trecem de un izbuc captat de catre sateni pentru apa.

Lia spunea ca a citit in ghidul Bihor-Vladeasa de ceva pestera cu punte, imediat dupa acest izbuc, asa ca urcam in versantul stang si ajungem la ea. Era o pestera prabusita, cu intrarea inca ramasa in picioare, care arata acum ca un pod natural.




Facem un mic popas la Izbucul Carnitza, izbuc botezat asa de Moni (izb. Camenitza), cea cu imaginatia bogata si burtica... goala. Dupa ce bem apa buna rece de izvor, continuam pe vale sa cautam intrarea pe poteca ce urca spre P. Corbasca, un adevarat monument, din cele spuse de ghidul Bihor-Vladeasa.

Trebuie sa il gasim, ceea ce ne face sa fim atenti la fiecare urma de poteca. Gasesc o poteca, urc pe ea si realizez ca nu este aceasta. Ceilalti 3, de jos, ma striga sa imi spuna ca au gasit o poteca bine batuta, cobor si urcam 90 de m diferenta de nivel, pana la baza unor stanci unde se afla intrarea pesterii.

Pestera Corbasca adapostea un lac imediat cum coboram pe galeria de acces, insa dincolo de lac formatiuni de o toata frumusetea isi gaseau linistea. Dorinta de a ajunge sa le vedem mai de aproape ne e retezata dupa ce ne dam seama ca lacul are cel putin 1 m de apa rece, iar afara nu era decat aprilie.

Poza realizata de Leo, cu ajutorul tuturor frontalelor :)



Ne mai plimbam pe o galerie laterala cu mici formatiuni, insa aceasta se termina repede si ea. Tot farmecul acestei pesteri il are aceasta acumulare de apa, Lacul de Cristal, cu formatiunile frumoase din spatele sau.

De aici, prima vale ce se lasa din dreapta arata ca un mic canion, pe care inaintam vreo 50 de m, insa ne intoarcem imediat dupa ce se termina brusc cu un perete noroios.




Trecusem ceva mai devreme de zona numita "La Stramtura", o zona care am traversat-o pe stanci pentru ca apa era ceva mai mare decat cizmele noastre.




Ne continuam drumul pe vale, care incepe sa fie mai anevoioasa, ici colo punandu-se in valoare cizmele incomode pe care le caram in picioare. Apa vaii trebuia traversata de multe ori, asa ca pana la urma a fost o buna alegere.


Incep picurii de ploaie sa-si faca prezenta, provocandu-ne un mic disconfort. Datorita lor, trecem in viteza pe langa izbucul vaii ce se lasa de sub abruptul Blidaru si ne trezim la gura imensului portal al P. Dracoaia. Farmecul ei sta in portalul urias, cavernamentul salii de acces si cateva gururi uriase. Era noroioasa, asa ca nu ne aventuram foarte mult.






Urmatoarea pe lista era P. Pisolca, iar dupa cum ii spune si numele, din ea curgea un "pisu" lung si rasfirat :))
Nu aveam cum sa o ratam datorita debitului apei ce se prelingea din versantul drept al vaii.



O superba poza facuta de Leo, prinzand exact momentul cand se intorcea "monstrul din pestera", care era gata sa ne pedepseasca pentru invadarea teritoriului personal :))

Scapam de monstru si pornim mai departe, spre tinta de la obarsia vaii, un canion superb. Decidem ca mai intai mergem spre el, apoi urcam spre pesterile Coliboaia si Magura. Canionul nu avea mai mult de 3-4 m in zonele lui largi, cateodata ajungand ingust de pana la 1 m. Sentimentul de salbaticie si multumire ca ai vazut asemena locuri ne cuprinde si fericirea se vedea pe fetele noastre. Insa ne intoarcem repede, dupa nici 50 de m, datorita unei saritori inalte de 7 m ce ne bareaza calea.






Iesim din canion si urcam poteca spre P. Coliboaia, ea reprezentand nivelul activ al unui vast complex carstic. Acest complex cuprinde o pestera-ponor in amonte, un nivel fosil reprezentat de P. Magura, unul activ reprezentat de P. Coliboaia si un izbuc ce l-am observat la intrarea in canion. Pestera Coliboaia nu prezinta un interes prea mare, era noroioasa si avea un lac la intrare care iti bara calea. Ne asigura Leo ca nu avem prea multe de vazut in ea pentru ca el mai fusese pe aici.


Continuam apoi spre nivelul fosil reprezentat de P. Magura, cea mai renumita pestera de pe intreaga vale a Sighistelului. Are peste 1500 m de galerii bogat concretionate, cu coloane de diverse marimi, stalagtite si stalagmite care mai de care, draperii, scurgeri parietale, gururi uriase si alte formatiuni de seama. Pierdem o ora buna in pestera, dupa care iesim si continuam in urcus, spre culmea versantului drept al vaii.








Ajunsi sus in culme, vedem cum nori negri ne dau tarcoale. Manati de gandul unei pulpe rumenite la foc, mai ca nu fugim spre gura vaii unde urma sa punem cortul. Daca n-ar fi aceste cizme in care picioarele ne joaca o hora, am fi fugit spre pulpele acelea, numai sa stim ca apucam sa le facem inainte sa inceapa ploaia.

De pe culme ne lasam pe o vale usor schitata, dam la marcajul ce traverseaza culmea spre P. Ursilor si coboram la firul vaii. Aici fuga repede spre masina, ne luam toate cele si campam, cautam repede lemne de un foc, facem pulpele si le savuram linistiti, spunand ca "acum poate veni ploaia, suntem cu burta plina si cortul pus".


Pe cand ne retragem la somn, incepe si ploaia ce a durat ore bune. Totu-i bine cand se termina cu bine.

Dimineata, zona era uda, rece, iar norii negri ne acopereau. Dupa o cafeluta buna, ne strangem si plecam spre masina. Iesind de pe vale vedem ca Arieseniul e in plina furtuna, asa ca ne cam piere cheful sa urcam sa facem ceva traseu pe acolo, asa ca ne retragem usor spre casa. Ne oprim la biserica de lemn din satul Sebis, iar cand ne intoarcem facem o deviere spre ruinele de la Pomezeu.





The innocence of the youth...



Valea Sighistelului prezinta un potential speologic de o mare amploare, cu minuni ale naturii ce incanta sufletul oricarui muntoman. O plimbare de primavara alaturi de doi oameni minunati (daca bine imi amintesc, una dintre primele plimbari impreuna...), pe o vreme nu tocmai prielnica, dar cu un rezultat final demn de amintiri placute !

Mai multe poze si povestea turei din alta perspectiva, pe siteul lui Leo si Lia.

Ajun de an nou, pe-un frig de crapă pietrele

Muntii Vlădeasa,

decembrie 2008

Urma sa lucrez de revelion, asa ca am vrut si noi sa "sarbatorim" cumva si vorbim cu Lia si Leo care nu aveau niciun plan, asa ca am decis sa mergem impreuna, ei pe rachete noi fara, spre Rachitele - Pietrele Albe, in ajun de an nou. Ne pescuiesc din gara si pornim spre Rachitele. Zapada nu era mare asa ca lasam masina jos pe Valea Stanciului, de unde mai avem cam 1-2 km pana la cascada.

Ajunsi la cascada, o vedem si noi iarna, intr-un sfarsit. Era de-un pitoresc aparte, fata de vara. Ne intalnim cu doi ca noi care au coborat de pe varf si ne spun ca se poate merge, zapada nu e foarte mare. La nici un km mai sus de cascada, zapada era deja ceva mai mare, iar cum am ajuns la devierea spre Valea Seaca incepeam sa ne mai afundam, noi astia fara rachete.

Decidem sa o luam pe vale ca erau urme, insa urmele urca spre Pietre si apoi le traverseaza pe sub ele. Continuam pe acolo, cam greu pentru astia fara rachete. Nu se zarea niciun nor pe cer, totul era imaculat iar zapada orbitoare.

De sub Pietrele Albe, privelistea era minunata, atat spre ele cat si in sus, spre culmea Vladeasei.






Mai sus se zareau bradutii incaruntiti, iar totul era alb. Ajunsi aproape la obarsia vaii, constatam ca poteca asta urca spre Pietre, printre brazi desi, asa ca decidem sa coboram spre vale si sa urcam in celalalt versant, pe unde trebuia sa o luam de la inceput.

In jos totul frumos, alunecai prin zapada pufoasa, insa cand era vorba sa urcam iar, Lia si Leo au prins o viteza ca din tun, iar eu cu Moni faceam 3 pasi inainte si unul inapoi, sau in jos, depinde de norocul fiecaruia. In unele locuri intram pana aproape sub genunchi in zapada. Ajungem sus la drum, care in 10 minute ne socate la Pietre la zona de campare. Tasam locul si punem corturile.

Spre finalul serii, lumini stranii ale apusului mangaiau frumos brazii incaruntiti si corturile noastre inghetate in care trebuia sa intram.




Spre dimineata, ne trezim de fosnetul vecinilor. Bocancii erau bocna, apa din sticla inghetata in rucsac, totul era ca in congelator. Fusesera sub -15 grade in aceasta noapte, find declarata cea mai friguroasa noapte prinsa de mine si moni pe munte.
Si totusi, la 2 noaptea m-am trezit sa ma descopar ca nu mai puteam de cald in sacul de dormit...

Ne trezisem inainte cu ceva timp ca primele raze de soare sa apara, asa ca mai intai ne delectam cu lumini la fel de stranii ca cele de la apus...


...ca mai apoi sa ne bucuram de primele raze caldute de soare.







"Congelatoarele", pozate de Leo





Vecinii nostri erau mai viteji ca noi. Ei savurau deja cafeluta de dimineata pe cand noi abia ne faceam curaj sa ne incaltam cu bocancii bocna. Fac si eu un ceai, strangem cortul si pornim spre varf. Vremea era la fel de frumoasa ca ieri, insa cu un ger napraznic.



"Gheara" naturii


Greu la deal

Ajunsi in culme, bradutii purtau o frumoasa "haina" de iarna. Orizonturile erau cat se puteau de clare, vazandu-se spre largi zari albastre...






Cum am iesit in culme, vantul incepea sa sufle ca nebunul, iar cu cele -12 grade cate erau s-a facut un ger de-ti taia rasuflarea. Luam cagulele, cel mai probabil prima data, din cate imi amintesc, folosite in urcusul pe munte.



Ajungem pe Vladeasa Sud, varful secundar, de unde zarim cabana meteo si statia inghetata.



Rachetist in actiune :)


Minunata perspectiva a lui Leo



Ne intoarcem, strabatand "taramul monstrilor", dupa care incepem coborarea spre Valea Stanciului, pe culmea pe care coboara si schiorii de obicei, versantul drept al Vaii Seci. Moni are ceva probleme la genunchi, o doare cand il indoaie, asa ca din pacate nu se prea poate bucura de coboratul abrupt prin zapada pufoasa. Unde panta nu mai e asa de mare, ii e si ei mai usor, dupa ce Leo, intr-un act de binevointa, i-a dat rachetele lui ca sa inainteze mai usor.



Rachetistii, nu schiorii :)





Ajunsi la masina, aceasta indica -12 grade ziua, la ora 16. Pornim spre casa, pe noi lasandu-ne in gara in Ciucea, la tren.

O iesire minunata, cu amintiri frumoase, in special datorate luminilor ce ne-au dat tarcoale la apus si rasarit, dar si cu un ger de crapau Pietrele langa noi.

Alte poze din tura, pe siteul lui Leo si Lia.