Înaintând, pe coate, spre comoara din adâncuri

Peştera Osoiu,
septembrie 2011

Profitand de o seceta care dureaza de mai bine de o luna si jumatate, plecam spre pestera Osoiu, sperand ca galeria de acces nu va mai fi inundata ca data trecuta cand am incercat sa intram in ea.

Ajungem la gura pesterii si, asa cum ne asteptam, nu iesea niciun firicel de apa, asa ca intram increzatori. Mirarea a fost si mai mare cand am vazut ca nici in zonele unde apa atinge pana la 1,5 m nu era niciun strop de apa.

Data trecuta, cand era apa in pestera...


Acum, fara niciun strop, facilitand accesul. Undeva pe la nivelul capului lui Moni am facut ramonajul din poza de mai sus. Da, atata apa era sub noi, in acel punct.


Asa ca intram, tarandu-ne pe galeria de acces cu emotii. Nu prea aveai pe care alte galerii sa o iei, dar totusi, cand te tarasti incontinuu, sperand sa dai la un moment dat de o poarta de fier si nu mai ajungi la ea, te cam sperii putin. Dar am ajuns si la poarta de fier, iar de acolo, printr-un sector foarte stramt, iesim in galeria ceva mai inalta, care da in Sala Mare.

In Sala Mare am ramas si noi cu gura... mare.










Cand am ajuns aici, nu ne-a mai interesat ca eram de noroi pana in gat, ca ne-am tarat sa intram si la fel trebuie sa si iesim... nimic.














Marimea salilor si distanta la care acestea patrund in interior, dupa o intrare atat de ingusta, te face sa te simti cu adevarat pe un taram de basm.








Sub cascada










Apropo de lilieci... La iesirea din pestera am trait un sentiment cat se poate de... ciudat, pentru cei care nu sunt obisnuiti cu asemenea lucruri. Incepem sa ne taram prin galeria stramta spre iesire, cand auzim pe langa urechi "vum, vum"...

Cand ridic capul si vad in fata frontalei liliacul, ocolindu-ma in ultima clipa, incremenesc pe loc. Si nu doar o data s-a intamplat asta. O buna parte de galerie, asa stramta cum e ea, am parcurs-o in compania liliacului. Si pot sa bag mana in foc ca l-am simtit de vreo 2-3 ori cum mi-a mangaiat parul si urechea cu aripa lui...



In fine, trecand peste asta si peste faptul ca am stat aproape 4 ore inauntru, iesind pe intuneric afara (desi ne-am cam miscat in pestera, n-am lalait-o), e greu sa uitam bucuria de care am avut parte cand am dat in salile cu formatiuni care mai de care, dupa un taras pe coate de mai bine de jumatate de ora, in cotloanele acestei pesteri.

De departe cea mai grea pestera in care am intrat si, totodata, de departe cea mai mare satisfactie cand am iesit afara din ea, bucurosi ca am vazut-o si pe asta.

A doua zi am facut o plimbare placuta pe dealurile din apropiere, cu fratele meu si prietena lui.

Gustul dulce-amarui si caldut al diminetilor racoroase de toamna :)


Ce faci acolo ? Te ascunzi ?


Toamna incepe sa-si arate culorile.








Biserica de lemn din Surduc, spre care vom face o plimbare cu bicicleta intr-o zi calduta de primavara.

8 comentarii:

  1. Wow! Extraordinar! 4 ore??? Maicaaaa! Genial!
    Ce n-as da sa ajung si eu pe acolo.... dar e asa departe de noi... cine stie cand ...

    Felicitari pentru curaj! :) Ati avut vreo harta sau schita cu galeriile sau ceva?

    RăspundețiȘtergere
  2. Am avut si o schita, insa nu ne-am bagat pe toate galeriile.
    Da, 4 ore si ne-am si miscat... Cred ca poti lejer sa stai jumatate de zi in ea, facand poze si plimbandu-te peste tot. Asta, bineinteles, daca esti sigur ca mai gasesti calea de intoarcere, ca e labirintica.

    Motiv pentru care nu ne-am aventurat pe galeriile ce se ramifica din galeria principala...

    Ca si concluzie, nici n-am simtit cum au zburat orele alea. Normal, putina aventura la taras de 2 ori, galerii uriase, concretiuni frumoase :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu lesinam pe drum... bine ca nu e Moni claustrofoba... asta mai lipsea. Foarte fain!

    RăspundețiȘtergere
  4. Intr-adevar, in unele momente, mai ales cand zbura liliacul ala pe langa noi, si pe mine m-a cuprins o mica senzatie de claustrofobie. Dar, tratata cu calm, am trecut peste :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Foarte fain intr-adevar, am fost la sfarsitul lui iulie si ne-am oprit dupa ce am ajuns in sala unde era o poarta metalica aruncata pe acolo. Ceea ce e un pic inspaimintator in pestera asta e faptul ca pe linga tirisurile de la intrare din tavan se vad din loc in loc si radacini de ierburi/copaci. O sa mai mergem si noi, e o pestera deosebita.

    RăspundețiȘtergere
  6. Mi-a placut tura descrisa de tine. Intradevar, pestera Osoiu este una absolut deosebita. Am parcurs si eu cu 2 prieteni buni, traseul descris de tine. Nu am avut norocul vostru, s-o gasim uscata, dar am reusit sa ajungem pana in apropiere de sala mare, pana in locul unde e azvarlita poarta a 2-a. Intrebare: cum ati reusit sa iesiti fara cucuie de acolo, fara casti de protectie? Cat m-am tarat pe acolo m-am felicitat de cel putin 5 ori ca o aveam pe cap !

    RăspundețiȘtergere
  7. Salut voua.

    @ Anonim: Intr-adevar, am observat si eu radacinile care ies din tavan, dar nu le-am dat atentie si am continuat.

    @ Rascoroco: Este deosebita, iar ca sa iti raspund la intrebare, o sa iti spun asa: Nu e nici prima, nici ultima pestera prin care ne taram, ne tremura picioarele de la apa rece, ne dor coatele de la grohotisul pe care ne strecuram, etc. Altfel spus, am parcurs cu mult calm si grija portiunea.

    Deznodamant: euam dat o data cu spatele, dar atat, si aia din graba si neatentie, la iesire.

    Amandurora va transmit ca de la poarta de fier mai era o aruncare de bat pana in Sala Mare.

    Din pacate, in contextul in care tot mai multe pesteri se vor inchide, tot mai des plang dupa acea perioada cand inca abia se gasea echipament montan, corturile erau de panza, rucsaci, al naibii de grei, iar oamenii de munte aveau acea demnitate a omului de munte adevarat. Nu am prins acea perioada...

    O sa iti urmarim blogul, imi plac pozele din Vidute (in planul nostru, pe anul viitor).

    RăspundețiȘtergere
  8. Ce tare!!! vreau si eu lilieci si pester :D

    RăspundețiȘtergere