Căutând locurile mult iubite

Munţii Vlădeasa,
aprilie 2010

Am sa incep cu fraza "Ce-a fost nu va mai fi !", din pacate...

Vladeasa se schimba, in bine pentru unii, in rau pentru altii, depinde pe care cum il afecteaza. Pe noi ? Ne-a lovit unde ne doare mai tare: la amintiri, la locuri frumoase de vizitat, la ceea ce a fost, pentru noi, odata, primul munte pe care ne-am dat plamanii in urcus...

Pornim spre munte, lasand sa decida norocul pe ce traseu vom urca.

Dimineata, pe cand abia dadeau primele raze de soare, o luam la picior. Ajungem pana dupa intrarea in Tranisu, abia aici avand norocul de a ne lua o masina.

Toata lumea ia mic-dejunul...


Masina ne lasa la intrarea pe valea Alunisului, drumul spre Rogojel. Nenea ne ducea si pana in Rachitele, insa vremea fiind putin instabila nu aveam chef de ceva conditii vitrege mai sus de cascada, spre Pietre. Si pana una alta, am venit sa vedem frumusetea primaverii de prin satele de la poalele muntilor cu zapada :)

Tinand cont ca in iesirea de anul trecut am urcat pe versantul stang al vaii Alunis spre cabana, versantul pe care se afla arborele sequoia, de data asta decidem sa ne aventuram pe versantul drept, pe care se insira casele Rogojelului.




Dupa ce pargurgem o poteca ce ne scoate sus in culme, strabatand-o avem in prim-plan casele risipite pe taramul verde-crud al Rogojelui si cativa pomisori infloriti, iar in plan secund falnica Vladeasa, cu zapada ei care nu a trecut inca.

Am avut parte de o plimbare minunata, plina de privelisti autentice din Apuseni.








Casuta autentica, cu acoperis si târnaţ din lemn si cu ochisori :)


Si alta complet din lemn


Ajungem in centrul satului, de unde, neavand chef sa coboram spre Cooperativa pentru a urca pe traseul clasic spre cabana, o luam pe unde ne taie capul, pe curba de nivel, pana dam de acesta la ultimele case din amonte. De aici, directia spre cabana.

Toata zona asta are o priveliste minunata asupra Rogojelului, dominat in fundal de Dealul si Piatra Banisorului.


Pe traseul pana la cabana vremea se strica putin, aceasta schimbare datorandu-se apropierii noastre de culmea principala a Vladesei care atrage norii mai mult decat zonele inconjuratoare.

Reprizele de mers alterneaza cu cele de pauza la baza molizilor, protejandu-ne de acei cativa picuri de ploaie care mai cad din cand in cand; cateodata nici nu ne mai ascundeam sub copaci, deoarece acea burnita care cadea de sus era numai buna de a ne racori.

Ajungem la cabana. Zarim noii stalpi pentru teleschi montati mai sus de cabana si o noua cabanuta ce a rasarit in apropierea zonei in care ne-am obisnui sa campam.

Pe masura ce ne apropiem observam ca zona nu mai exista, au aparut drumuri de "santier", iar tot ceea ce a insemnat zona cabanei Vladeasa, pentru cei ce cautau salbaticia naturii, a disparut.

Odata cu ea, un dureros nod in gat si o firava lacrima isi fac aparitia pe masura ce urcam...
N-am pozat nimic pentru ca amintirile mele despre Vladeasa vreau sa dainuiasca pentru totdeauna intr-un suflet salbatic, ramas acolo sus, unde a fost odata...

Gasim un loc decent de cort si apucam sa intram inainte sa inceapa sa picure ceva mai serios. Mancam si ne odihnim putin, moment in care apare in subiectul conversatiei ceva interesant:

- Moni, ce cautam noi cu cortul aici ? Langa santierul asta ? Niciun farmec nu mai are.
- Si ce propui ?
- Timp avem destul, hai sa ne strangem si sa plecam spre Banisoru, sa campam acolo.
- Macar acolo cu siguranta ne vom simti bine...

Si-am plecat. In 15 minute am strans tot si am plecat la drum. Am luat aceasta decizie pentru ca spre varf nu puteam urca oricum, norii ba il acopereau, ba il lasau liber, iar pe langa asta, era racoare la cabana, iar sus probabil era si mai frig.

Parcurgem drumul prin padure, iar intr-o ora si ceva suntem in frumoasele poienite ale Banisorului, unde ne montam cortul in aproperea unei stane si a unui valau cu apa limpede.


Dupa ce o ploaie zdravana spala Rogojelul, Visagul, Bologa si Huedinul, nou scapam doar cu 2-3 picuri ce au udat cortul. Trece ploaia iar noi iesim la apus.


Planurile departarilor in lumina apusului


"Hai mai sus, nu pleca inca..."


...dar s-a dus.


Iar odata cu el, ne-am culcat si noi, cazand intr-un somn odihnitor de lung. Dis de dimineata, mai devreme decat cocosii, eu sunt in picioare pentru a poza rasaritul. A trebuit sa cobor pana langa Piatra Banisorului, deoarece nu aveam prim-plan de la cort.


Cortul avea un strat gros de bruma pe el, iar iarba era plina de diamante stralucitoare.


Tinand cont ca cerul clar, fara nori, nu anunta un rasarit special, Moni s-a multumit doar sa scoata capsorul sa vada lumina rasaritului.


Mai trag si eu un pui mic de somn, iar cand ne trezim, ne hotaram repede la traseu. Coboram panta abrupta spre Dealul Mincii, vizitam surile cu paie, ne intoarcem pe curba de nivel spre biserica din Visagu, traversam satul Tanisu, urcam Magura Tranisului si coboram direct pe la cetatea Bologa, spre gara.

Peste tot erau colonii intregi de mamarute; prima data vedem asa o densitate de buline negre pe hainute rosii :)




Calator in Apuseni




Vorbiti mai incet va rog ! Ceva se misca in iarba...




Indeletniciri de primavara


In apropiere de suri, un magarus ne arata cat de repede se imprieteneste el cu oamenii.

Indiferenta


Timiditate


Prietenie








E interesant si, totodata, aparte sa hoinaresti prin sate primavara, cand toata lumea are treaba. Te simti ca un intrus... un intrus care admira frumusetea acestor locuri asa cum sunt ele.



Dupa ce parcrgem drumul spre biserica din Visagu, cea din Tranisu si apoi facem o pauza la intersectia de drumuri, ne decidem sa urcam spre Magura Tranisului deoarece aveam timp destul.

Avem ocazia sa ne iasa in cale inca o sura frumoasa, pastrata bine.




Dupa ce ne pierdem namaivazand incotro continua poteca si coboram pe o vale accidentata bine, o luam direct spre culme, prin padure, pe o panta mare, pentru a ajunge cat mai sus pentru a ne reorienta. Ajungand in culme si reorientandu-ne, emotiile ne dispar si continuam in coborare spre cetatea Bologa.

Imagine aeriana... de pe Magura Tranisului


Dupa cateva reprize de leneveala la umbra, ajungem in gara si luam trenul spre casa, reusind sa surprind o poza cu biserica de lemn din Bucea.


In tren, admirand pozele, suntem multumiti ca am mai petrecut inca 2 zile minunate la munte.

Doua zile cu iarba verde, zapada, soare, ploaie, apus si rasarit, un nou loc de campat, insa din pacate altul vechi distrus, natura, salbaticie si multe, multa liniste. Intr-un cuvant Vladeasa... deocamdata.


Doua zile minunate, insa cu o mare pata in suflet ramasa...