Cu capu-n nori...

Munţii Parâng,
iulie 2009

Ne vorbisem, impreuna cu Adi, sa ne petrecem cateva zile prin Parang, pentru a vedea si muntii acestia. Am amanat iesirea cu o saptamana datorita codului galben anuntat, asa ca urmatoarea zi de marti ne pregateam deja. Ma sunase Adi luni sa imi spuna ca el nu mai poate veni, e slabit, a facut o usoara intoxicatie si abia se tine pe picioare. Cum nu mai puteam amana nici eu nici Moni, ne luam biletele de la gara si a doua zi pornim spre Petrosani.

Facem un schimb de tren in Arad si mai facem unul in Simeria. La schimbul din Arad observam ca nu ma simt bine, dormisem mai in continuu pe tren si simteam mereu nevoia sa pun capul jos. Pana in Simeria am si incercat sa dau la rate, poate m-oi simti mai bine, dar nu a mers...

In Simeria gasim o farmacie si luam niste colebil (ne lipsea din trusa) si ne hotaram ce sa facem. La starea pe care o aveam atunci, nici mie nu imi ardea sa urc pe munte cu "dulapu-n spate".

Ii zic lui Moni ca biletele pana in Petrosani oricum is platite, asa ca de ce sa nu incercam, poate imi revin pana acolo(spusese si farmacista ca, daca in 2-3 ore nu imi revin sa ne intoarcem acasa, parerea ei). Numai bine aveam 3 ore de tren pana acolo asa ca urma sa vedem ce va iesi din Parangul nostru. Nici nu ajunge trenul in statie si eu deja ma simteam mai bine, parca am prins viata. Luam trenul, trecem pe langa Ohaba de sub Piatra unde amintiti frumoase ne indreapta privirile spre crestele Retezatului, ca mai apoi Moni sa mi-o taie scurt, mai in gluma mai in serios: "Te mai simti rau? Vrei sa ne intoarcem acasa ?".

Ardeam de nerabdare sa urcam. Luam un taxi din Petrosani pana la telescaun, de unde incepem sa urcam agale. Soarele era destul de cald iar panta traseului pe sub telescaun era mare. Ajunsi in apropiere de capatul de sus al telescaunului, de unde aveam deja privelisti asupra orasului Petrosani si Muntilor Retezat, in departare, facem o pauza in care Moni da un telefon acasa si face cu mana in webcamul de pe partie :)

Sus la izvorul amenajat mai facem o pauza, dupa care incepem a urca prin partea superioara a statiunii, spre Parangul Mic.






Urcusul spre Parangul Mic e pe un drum de tractor, ceva mai abrupt. Scapam de civilizatia din statiune, ne mai intalnim cu cativa turisti iesiti la plimbare pana aici, iar in scurt timp suntem pe Parangul Mic. Privelistea asupra Carjei era frumoasa, era ceva... de ce ne-a fost dor.


Stiind ca la refugiu Carja nu este sursa de apa, ne-am aprovizionat cat si pentru ziua de maine. Strabatem poteca de culme ce merge spre Carja, bucurandu-ne de primii rododendroni vazuti. Ajunsi la intersectia cu traseul ce coboara la lacul Mija, lasam rucsacii si dam o fuga pana dupa culme sa vedem caldarea Mijei.










Ne intoarcem la rucsaci si pornim spre refugiu sa ne facem comozi. Ajunsi aici, constatam ca refugiul e gol, doar pentru noi. Daca mai erau 2-3 persoane, era mult mai greu sa ne impartim pe si asa putinul loc care exista inauntru. "Amenajam" locul unde urma sa dormim cu niste ramuri de jnepeni, iar restul timpului il petrecem pe afara, admirand cum se lasa soarele peste Valea Jiului.






Ne culcam, in speranta ca maine va fi o zi cu vreme la fel de frumoasa. Toate bune pana pe la 2-3 noaptea cand Moni ma trezeste:
- Cristi, ma ploua in cap.
- Unde? ca nu te-a udat niciunde.
Afara ploua bine.
- Uite, iar !
Atunci am simtit si eu primii picuri ce se infiltrasera prin tabla acoperisului. Tinand cont ca ploa tot mai tare si se infiltra la fel de repede, trecem repede la fapte.

Cautam locul unde nu ploua asa tare si ne mutam cu izolirele. Rucsacilor le punem pelerinele pe ei, deci poate sa ii picure toata noaptea. Noi ne amenajam un loc de dormit, cu picioarele sub masa si capul langa perete, improvizandu-ne un acoperis din nylonul carat mai mereu de noi pe munte. E adevarat, te simteai ca intr-un cosciug cu nylonul la 10 cm de gura, dar avea si avantajele lui: tot ce picura curgea in lateral, deci am putut dormii linistiti. Ba chiar mai mult, dupa ce l-am pus am observat ca retine caldura cat de cat.


Am cazut intr-un somn foarte odihnitor si comod. Cand suna ceasul, dimineata la ora 9, abia tragem de noi, asa bine am dormit. Vremea nu se arata minunata, norii erau cam omniprezenti, dar noi eram increzatori asa ca am decis sa pornim spre Calcescu, ca doar d-aia am venit.

Urcam spre vf. Carja 2405 m, dupa care parcurgem traseul de creasta pana pe vf. Gemanarea, de unde se vede urcusul spre Parangul Mare. Norii invaluie creasta, plamanii nostrii simt din nou aerul curat de altitudine, un aer plin cu vapori de apa ce curata plamanii si incanta sufletul :)




Facem o mica pauza de mancat ceva unde, dupa ce ne latra niste caini ciobanesti, se lingusesc pe langa noi ca sa le dam ceva de mancare. Pornim mai departe, spre Parangul Mare, tinta noastra principala din aceasta zi.






Cum inaintam spre vf. Gemanarea, apoi spre Parangul Mare, caldarea Carja ne arata lacurile Carja, Verde si Mic. Lacul verde, vazut dinspre Carja, are intr-adevar o culoare frumos verzuie datorita jnepenilor de pe malurile sale.










Ajunsi pe vf. Gemanarea, studiem poteca ce coboara pe culme, spre caldarea Rosiile, in ideea ca vom cobora maine pe acolo. Continuam urcusul spre Parangul Mare, un urcus ce nu se anunta prea greu.


Sincer sa fiu, a fost cel mai usor vf. de 2500 m atins de noi. Dar nu asta conteaza, cat de greu sau usor e de atins un varf; pana una alta, nici macar atingerea unui varf nu reprezinta un ideal prea mare; adevarata placere e sa traiesti cu adevarat iesirea la munte, intreaga iesire. Sa respecti muntele, sa il intelegi, cum spunea fraza de pe placa de lemn din statiune, nu doar sa il strabati.

Ajunsi pe Parangul Mare, 2519 m, Moni isi completeaza asa zis-a "lista" cu varfurile importante de peste 2500 m din tara. Evident, nu e nicio lista, dar exista o anumita mandrie interioara ca am reusit sa o facem si pe asta...

Nu spun ca vf. Dara si Buteanu din Fagaras nu ar fi importante ca nu-s pe lista completa, insa pe ele vom ajunge in alte iesiri :)

Eu, si eu is cam tot pe acolo cu Moni, insa mai tre sa urc spre Omu, in Bucegi, pentru a putea sa ma mandresc si eu. La iarna, la iarna...



Pe varf ploua putin, slabut, ca mai apoi sa se risipeasca norii pentru a ne lasa sa vedem ceva de jur imprejur. Pornim mai departe, dupa un telefon dat acasa (singuru loc in care am avut semnal pentru urmatoarele 2 zile). Pornim spre Paclisa, Iesul, Saua Taiata si mai apoi Calcescu. Lacurile din caldarea Rosiile parca te obliga fortat sa le pozezi, atat de frumase sunt.


Coborarea pana in saua Gruiul este ceva mai abrupta. Ne gandim ca la intoarcere ne vom retrage cuvintele folosite azi: "cel mai usor varf de 2500 m atins".

Pe creasta Gruiului intalnim fenomenul dat de invadarea norilor a caldarilor nordice, fenomen ce ne trezeste amintiri placute din Fagaras unde acestea sunt specifice.




Urcam spre vf. Paclisa unde avem surpriza de a incepe sa picure putin. Ne pregatim sa luam geaca pe noi cand vad ca incepe sa picure mai tare, cu picuri mai mari. Ii spun lui Moni ca ploaia asta va tine asa ca sa ne luam direct pelerinele. Le luam si pornim mai departe. Pentru ca tacamul sa fie complet, marcajul incepe sa dispara, sa fie tot mai rar si tot mai sters. In schimb poteca era vizibila...

Continuam ce continuam, insa dupa 50 de m ne dam seama ca nu au cum sa fie atatea marcaje lipsa si ne oprim pentru orientare; care orientare ?! abia o vedeam pe Moni la 10 m de mine din cauza ceţii. Hotaram sa ne intoarcem la marcaj. Acest joc de "du-te vino", pe asa o vreme, nu era placut deloc. Reintalnim marcajul si urcam spre varf, stiind ca marcajul tine creasta. mai devreme, poteca pe care am urmat-o noi ocolea varful si continua spre o culme secundara a sa, nicidecum pe creasta matematica.

Spre norocul nostru, reintalnim marcajul. Spun noroc pentru ca altfel trebuia sa stam in loc si sa asteptam trecerea ploii pentru a ne orienta. Deci, marcaj deficitar in zona vf. Paclisa.

Dam de poteca de creasta si de marcaj si continuam. Ploaia se inteteste, noi strabatem culmea neteda dintre Paclisa si Iesul. Am vazut mici locuri de cort, unele chiar amenajate, insa decidem ca suntem prea in creasta in caz de o furtuna cu traznete; am procedat bine? nu stim...ramane de vazut...

Continuam coborarea de pe Iesul cand ploaia incepe sa toarna din plin. Traznete se aud in departare, fapt ce ne face sa continuam cu un pas mai alert spre saua Gheresul, sperand ca putem pune cortul acolo. Daca nu putem, macar nu eram in creasta, pe ceva varf.

Poteca se pierde pentru a doua oara, facandu-ne sa ne invartim in cerc pentru ceva vreme. In jos nu era marcaj pe pietre, in sus nu era poteca prin iarba. Urmand logica, am continuat din nou pe creasta. Ploaia incetineste pentru un moment, iar norii se mai rasfira. In fata noastra pare lunga sa a Gheresului, fapt ce ne intareste increderea si moralul. Directia ?! direct in jos, la pus de cort.

Pana sa ajungem in saua Gheresul si pana sa incepem sa sa punem cortul, incepe sa ploua serios. Tare, tare, tot mai tare...

- Moni, hai sa punem repede cortul.
- Se va uda tot.
- Nu avem incotro, ne miscam repede, ploaia asta va tine cu siguranta.

Lasam repede rucsacii, scoatem cortul, nylonul, tot ce trebuie. Nu apucam nici macar sa intindem nylonul ca deja era plin de balti in el, asa tare ploua.

- Lasa-l balta Moni, hai la cort !

Fiind prima data cand punem acest cort, ne-am miscat chiar foarte repede. Degeaba insa, era tot ud, atat el cat si noi, din cap pana in picioare, cu pelerina cu tot. Pana eu intind si ancorez cortul, Moni intra inauntru sa aranjeze. Ii duc rucsacii sa nu se ude si mai tare.

Cand ii dau si de al doilea rucsac si o vad pe Moni stand in mijlocul cortului, intr-o balta de apa, mi se face inima cat un purec. Termin de ancorat si revin la intrarea cortului unde Moni scoatea apa din el cu mana. Nu pot sa imi imaginez ce era in sufletul ei in momentul ala, fiind toata uda leaoarca, cu cortul ud, hainele ude si cu un fundal dat de tunetele care cresteau in intesitate.

Imi spune ca trebuie sa stearga interiorul, asa ca ii dau bluza mea pe jumatate uda iar eu imi iau inapoi pelerina si astept afara, oricum eram ud si eu din cap pana in picioare. Se misca repede Moni si intru si eu in cort, sub amenintarea traznetelor. Ne luam o clipa de ragaz pentru a analiza situatia:
- suntem in sfarsit in cort, in siguranta, la 50 m de saua Gheresu
- traznetele se cam indeparteaza
- desi suntem uzi leoarca din cap pana in picioare, inca ne era cald de la miscare
- am vazut un parau la 100 m mai jos, deci avem sursa de apa
- afara ploua in continuare
- singurele haine ramase uscate sunt hainele de somn, deci vom avea un somn linistit si calduros

Dupa mai bine de o ora, ploaia se opreste si ne da sansa sa iesim si sa ne "recreem" putin. Ajungem la concluzia ca, desi a pune cortul pe asa o ploaie a insemnat a face baie inel, a fost alegerea buna; daca nu, aveam de asteptat mai bine de o ora sa inceteze ploaia...

Tinand cont ca inca era o ora devreme, ne-am luat gecile si aparatele foto si am facut o plimbare relaxanta pana in saua Piatra Taiata de unde am avut vedersi asupra lacurilor Zanoaga Mare si Calcescu si asupra Crestei Parangului de pana acuma. Vf. Iesul era tot in nori iar la Carja era soare...






La intoarcere ne-am bucurat de prezenta unui covor de rododendroni ceva mai mare la nord de saua Gheresu.




Cobor dupa apa, ne facem de mancare si apoi cadem intr-un somn linistitor pana la dimineata. Linistitor da, insa nu si confortabil, dat fiind faptul ca am pus cortul pe unde am putut si cat de repede am putut. Am nimerit niste galme de toata frumusetea...

Dis-de-dimineata, soarele stralucea pe cer, asa ca am scos toate cele la uscat. Arata saua Gheresu ca o spalatorie universala cu toate intinse la uscat :)


Decidem sa pornim, desi niste nori grosi ne tot dadeau tarcoale. Nu puteam sta locului o zi numai din cauza vremii asa ca am incercat. Si am pornit spre Piatra Taiata...












Coborarea spre Zanoaga Mare era bine batuta, insa odata ajunsi in caldare am mers pe unde ne-a batut capul, poteca fiind slab vizibila si marcajul inexistent. Trecem prin micuta mlastina dintre cele doua lacuri si in scurt timp suntem pe malurile Calcescului.








Norii deja erau grosi, gri inchis si se cam adunau. Pornim totusi in sus spre lacurile Pencu si Vidal. Ocolim Calcescu nu pe poteca ce merge prin sudul acestuia, ci peste grohotisul din partea sa nordica, pentru a iesi mai repede la paraul ce se varsa in lac si a urca spre cealalt treapta glaciara. Urcam pe vale si ajungem la lacurile Pencu si Vidal. De aici incercam sa identificam Hornul Lacurilor si il gasim.


Amica noastra Mike spusese ca e curat, fara zapada, insa avea zapada. Adevarat, nu a pus probleme, insa daca era ceva mai multa trebuia sa cautam o ruta alternativa.











Ajunsi in partea superioara a hornului, auzim din nou traznete undeva spre sud si undeva spre nord. Noi ?! eram la mijloc...

Era evident ca ar trebui sa ne refugiem, ca daca se intalnesc cele doua furtuni nu-i a bine...

Ii zic la Moni ca pornesc mai repede inainte sa iesim din norn sa vad un 2/2 m ca sa punem cortul. In graba mare trec pe langa un loc bun si sigur, insa Moni ma striga din spate si imi face semn sa vad locul acela de cort. Nu stam mult pe ganduri si punem cortul. La scurt timp incepe sa ploua. fata de experienta din ziua precedenta, de data asta eram cu moralul ridicat; eram in cort intr-o zona sigura.

Ploaia a tinut vreo 2 ore, timp in care, in criza de apa, am mai invatat ceva: am pus vasul nostru de gatit sub prelata cortului si, in scurt timp, cat ploua torential, ne-am strans 2 vase de cate 1L de apa :)

Era ora 3 cand a incetat ploaia, asa ca dau o fuga pana sus in sa pentru a vedea cum e vremea; la fel, inchisa peste tot...


Mai stam putin dupa care ne punem pe strans lucruri si pornim in traseu, mai departe. Vremea se imbunatateste considerabil, soarele incalzindu-ne pe traseul de creasta ce leaga Hornul Lacurilor de saua Gheresul.



Trecem peste vf. Setea Mare, Setea Mica, dupa care ajungem din nou in saua Piatra Taiata.

















Aici, datorita vremii bune, facem o mica ocolire pentru a urca pana pe vf. Coasta lui Rus, pentru o belvedere asupra culmilor si caldarilor nordice.






De pe Coasta lui Rus coboram direct in saua Gheresu si punem cortul. Ne mai delectam ceva timp cu vreme buna, ca mai apoi, fara sa ne dam seama, scoatem capul pe usa cortului si ne trezim intr-o ceata de-o tai cu cutitul; toata lumea afara la inspirat aer curat. Insa nu pentru mult timp caci frigul cauzat de vant si ceata ne cam intra in oase (obisnuiti deja cu caldura din cort), asa ca ne intoarcem la caldurica unde ne pregatim de mancare si ne culcam.

A fost intr-adevar o zi frumoasa, o zi complexa...

Ziua urmatoare ne trezim in aceeasi ceata cu care ne-am obisnuit. Insa nu putem sta aici, gandindu-ne ca maine ar trebui sa coboram de pe munte. Asa ca ne-am strans lucrurile si am pornit spre Carja. Era ok si daca eram fosrtati de vreme sa campam in saua Gruiul sau dupa vf. Gemanarea, insa idealul de a ajunge la refugiu suna mult mai bine, mai linistitor dupa cele 3 zile de vreme potrivnica indurate.

Vf. Paclisa si Iesul erau curate, fara nori, asa ca am pornit in graba pentru a trece de zona cu probleme, nu vroiam din nou surprize. Ajunsi pe Iesul si mai apoi pe Paclisa, analizam "la lumina zilei" ce am gresit, unde ne-am incurcat si de ce am luat-o gresit. Verdict: traseul prost marcat si poteca prost vizibila in unele locuri.


Lacul Gheresul incepe sa fie invadat de nori josi, stiam ca va veni o ploaie si azi, insa nu stiam ce avem rezervat pentru noi: sa ne prinda la refugiu? sa ne prinda la cort? sa ne prinda... la liber?!

Trecem de Paclisa si coboram in saua omonima. De aici urmeaza urcusul spre vf Gruiul, un urcus care i s-a parut lui Moni imposibil, mai imposibil chiar decat cel pe Parangul Mare ce urma sa vina.




Trecem si peste asta si ajungem in saua Gruiu unde decidem sa nu ne oprim, sa trecem macar de Parangul Mare si atunci stim ca urmatoarea zi, orice vreme va fi, 1-2 ore de liber pentru a ajunge la Carja tot prindem. Lacurile Rosiile si Mandra se acopereau si ele tot mai tare pana ajungeau sa nu se mai vada de norii gri si densi.




Urcusul greu spre Parangul Mare scoate din noi si ultimu gram de grasime existent (daca exista...), insa odata ajunsi dincolo de el ne simtim mai in siguranta. Ajungem dupa vf. Gemanarea unde sunt niste locuri de cort amenajate. Ne gandim daca punem sau nu cortul, analizam vremea insa nu avea rost, nu ploua si eram la scurta vreme de Carja.

Ceva mai devreme ne-a prins o ploaie scurta dar destul de deasa, am decis sa nu punem cortu si am asteptat sa treaca. A fost una sporadica, mai mult de 5 minute nu a tinut.

Zarim in fata noastra vf. Carja pe care il ocolim si incepem coborarea la refugiu. mult ravnitul refugiu se afla in fata noastra. Nu mai ploua, asa ca ne jucam pozand cativa rododendroni si plimbandu-ne agale pe culmea Carjei in jos.


Ajunsi la refugiu, facem o pauza sa mancam pentru prima data azi (cine s-a mai gandit la mancare dupa 3 zile de vreme capricioasa si o dorinta enorma de a ajunge la refugiu?!). Ne uitam la ceas, ora 13. Doar ora 13 ! Facusem din saua Gheresu 4 h pana aici...

Aflam de acasa ca vremea nu se anunta foarte buna, deci planul de a parcurge Custura Carjei maine pica; practic, azi trebuia sa ne uitam pe pereti o zi intreaga, iar maine nu era sigur ca putem porni. Avem tren la 18, asa ca mai lenevim putin.

Pornim spre Parangul mic, insa dupa 50 de m auzim tunete ind epartare, spre Petrosani, asa ca ne oprim in loc pentru a asculta cum evolueaza. Constatam ca se aud tot mai tare, deci se apropie, asa ca ne intoarcem la refugiu
Intre timp a venit o gasca mai mare, de vreo 8 persoane, care trece pe langa noi si pleaca spre varf. Nu ii mai vedem, trecusera de varf si incepe sa ploua; ba chiar mai mult, sa cada grindina! Ce bine-i la adapost sigur...

Scot capul pe geam si ii vad pe toti, unul cate unul, cum se grabesc in jos, spre refugiu, pentru a ajunge in siguranta. Erau uzi leoarca toti. Intram in vorba cu ei, aflam ca planul de a ajunge pe Parangul Mare pica si ca se vor duce la lac la Mija. Mai petrecem putin cu ei, timp in care traznetele crapau cerul deasupra noastra...

Dupa jumatate de ora se potolesc si vremea se mai indreapta, insa tot suspicioasa. Hotaram cu Moni sa pornim asa ca dam "buna ziua" si pornim spre statiune. Trecand prin nori, pe poteci pline de noroi, pe langa turme de cai pascand si pe langa paduri care parca "fierb", ajungem in cele din urma in statiune.




Iubire la inaltime...

- un fenomen interesant s-a intamplat aici: calul, vazand ca scot aparatul, s-a apropiat de celalalt cal si au stat ca in poza, am facut poza, am bagat aparatul la loc, iar apoi s-au despartit ar calul din dreapta a dat din cap in semn de "multumesc" parca; poate povestirea aceasta nu sugereaza cum trebuie evenimentul, insa privirea din ochii calului din acel moment m-au facut sa cred ca el chiar stia ce se intampla :)





Ajungem la capatul superior al telescaunului de unde incepem coborarea spre capatul inferior. Facem o pauza la izvor pentru a ne racori (cateva minute la soare si la altitudine mai joasa, afara din nori, ne incalzeau puternic...) dupa care coboram.

Avem norocul ca, un domn cu suflet bun ce coboara cu o masina ce seama mai mult cu o Tata ruseasca ce scartaia din absolut toate incheieturile, sa ne ia cu el in jos. Ba chiar mai mult, ne-a dus pana in Petrosani si nici nu ne-a luat niciun ban, desi am insistat. Oameni, se numesc oameni...

Ajunsi in Petrosani ne pregatim sufleteste pentru lungul drum spre casa, uitandu-ne in sus, spre crestele-n nori grosi si gri, creste ce au scos tot ce e mai bun din noi in 4 zile.

Stand in Petrosani si bucurandu-ne de un amarat de Pepsi, ajungem la o mica concluzie: orice delicatesa din lumea asta, orice gust ar avea sau orice satisfactie ar putea da, nu poate fi comparata cu satisfactia pe care am simtito sus, pe munte, in putinele momente cand am avut apa la discretie. Apa, un lucru atat de simplu si totusi... atat de vital si neapreciat.

Parangul prima data pentru noi a insemnat un munte frumos, deosebit in felul lui, insa greu, foarte greu datorita vremii pe care am prins-o zile la rand. A fost cea mai grea incercare montana de pana acum pentru noi; nici cele 6 zile de creasta a Fagarasului, nici cele -15 grade din Vladeasa iarna, niciuna nu a fost atat de grea si solicitanta.

Concediu? concediu e pentru odihna... ar spune unii !
Noi? noi mergem ca "prostii" sa tragem pe creste grele si pe vreme nefavorabila. Insa exista o mare diferenta: nu putem trece prin viata doar dormind, lucrand si lenevind in concedii. Simtim nevoia sa fim pusi la incercare, sa simtim ca traim...

Speram doar sa putem, cat mai mult de acum incolo.

Cat despre Parang, acest munte, aceasta experienta, va ramane pentru totdeauna "un mare nor" in sufletele noastre...