septembrie 2011
Profitand de o seceta care dureaza de mai bine de o luna si jumatate, plecam spre pestera Osoiu, sperand ca galeria de acces nu va mai fi inundata ca data trecuta cand am incercat sa intram in ea.
Ajungem la gura pesterii si, asa cum ne asteptam, nu iesea niciun firicel de apa, asa ca intram increzatori. Mirarea a fost si mai mare cand am vazut ca nici in zonele unde apa atinge pana la 1,5 m nu era niciun strop de apa.
Data trecuta, cand era apa in pestera...
Acum, fara niciun strop, facilitand accesul. Undeva pe la nivelul capului lui Moni am facut ramonajul din poza de mai sus. Da, atata apa era sub noi, in acel punct.
Asa ca intram, tarandu-ne pe galeria de acces cu emotii. Nu prea aveai pe care alte galerii sa o iei, dar totusi, cand te tarasti incontinuu, sperand sa dai la un moment dat de o poarta de fier si nu mai ajungi la ea, te cam sperii putin. Dar am ajuns si la poarta de fier, iar de acolo, printr-un sector foarte stramt, iesim in galeria ceva mai inalta, care da in Sala Mare.
In Sala Mare am ramas si noi cu gura... mare.
Cand am ajuns aici, nu ne-a mai interesat ca eram de noroi pana in gat, ca ne-am tarat sa intram si la fel trebuie sa si iesim... nimic.
Marimea salilor si distanta la care acestea patrund in interior, dupa o intrare atat de ingusta, te face sa te simti cu adevarat pe un taram de basm.
Sub cascada
Apropo de lilieci... La iesirea din pestera am trait un sentiment cat se poate de... ciudat, pentru cei care nu sunt obisnuiti cu asemenea lucruri. Incepem sa ne taram prin galeria stramta spre iesire, cand auzim pe langa urechi "vum, vum"...
Cand ridic capul si vad in fata frontalei liliacul, ocolindu-ma in ultima clipa, incremenesc pe loc. Si nu doar o data s-a intamplat asta. O buna parte de galerie, asa stramta cum e ea, am parcurs-o in compania liliacului. Si pot sa bag mana in foc ca l-am simtit de vreo 2-3 ori cum mi-a mangaiat parul si urechea cu aripa lui...
In fine, trecand peste asta si peste faptul ca am stat aproape 4 ore inauntru, iesind pe intuneric afara (desi ne-am cam miscat in pestera, n-am lalait-o), e greu sa uitam bucuria de care am avut parte cand am dat in salile cu formatiuni care mai de care, dupa un taras pe coate de mai bine de jumatate de ora, in cotloanele acestei pesteri.
De departe cea mai grea pestera in care am intrat si, totodata, de departe cea mai mare satisfactie cand am iesit afara din ea, bucurosi ca am vazut-o si pe asta.
A doua zi am facut o plimbare placuta pe dealurile din apropiere, cu fratele meu si prietena lui.
Gustul dulce-amarui si caldut al diminetilor racoroase de toamna :)
Ce faci acolo ? Te ascunzi ?
Toamna incepe sa-si arate culorile.
Biserica de lemn din Surduc, spre care vom face o plimbare cu bicicleta intr-o zi calduta de primavara.
