Cautând răcoarea din adâncuri

Cheile Videi şi peştera Cubleş,
august 2009

Parcurgem scurtul drum din Oradea pana in Luncasprie, la barajul Vida, unde lasam masina. Am pornit cu parintii mei si avea sa fie o iesire de doua zile, cu foc, chitara si voie buna. Insa, inainte de a ajunge acolo, eu cu Moni aveam un mare ideal de atins: sa ajungem, din nou, la pestera Cubles, insa de data asta prin cheile Videi, un drum ce parea lung.


Pornim dimineata, cu roua in picioare, de la baraj, iar in scurt timp suntem la intrarea in sectorul de chei. Era abia ora 9 si nu era prea cald afara, asa ca intram cu o usoara "frica" de apa rece. Nu avea sa fie chiar atat de rece precum parea, asa ca incepe distractia.


Dat fiind faptul ca am mai fost pe cheile Videi dimineata si avem poze, nu pierdem vremea si o luam la mars spre podul ce urca spre Racas, zona in care sectorul de chei scade in spectaculozitate. Ne grabeam, asa ca lasam admiratul cheilor pentru intoarcere. Ajunsi la pod, urmam drumul ce urca amonte pe vale, pana la Canton Vida, de unde mai aveam putin pana unde incepea urcusul spre pestera.

Ajungem izvorul ce delimiteaza zona de unde incepem sa urcam spre pestera, iar de aici in 5 minute suntem la gura ei. A fost prima pestera frumoasa pe care am vazut-o in iesirile noastre la munte, asa ca ne bucuram sa fim din nou la gura ei. Stam mai bine de o ora jumatate in pestera, bucurandu-ne de frumusetile oferite de ea, strabatand cele doua galerii, nordica si sudica, una mai frumoasa ca celalalta.

Minunatiile au fost imortalizate, momentele sunt de neuitat iar rezultatul... vorbeste de la sine.

Cate-un strop, cate-un strop...


Candelabrul


Inghetata


In sala cu coloane






Ciupercuta uriasa


Cascada impietrita


Perdeaua


Limita intre partea aeriana si fosta parte acvatica a unui perete din pestera


...si in cele din urma, iesirea dintr-o minunata lume a lui Hades


Iesim din pestera dupa mai bine de o ora si jumatate petrecuta acolo, dupa cateva zeci de minute de clantanit dinti si suflat aburi. Caldura de afara era ca o mana cereasca, cel putin pentru primele cateva minute, ca mai apoi, pe drum inapoi, ne gandeam deja ce frumos si racoros era inauntru, ca de obicei...

Nu stam mult pe ganduri, prin zona, caci drumul spre "casa de panza" era lung, asa ca pornim agale. Era ora 2, iar la ora 6, dupa 4 ore de drum pe vale, prin vale, pe pietre alunecoase, prin chei salbatice si ape reci, ajungem la baraj.

Nici prin chei nu pierdem vremea cand observam ca, la ora la care eram noi, lumina nu cadea prea surprinzator pe peretii cheilor si pe apa, asa ca pozele sunt putine si nesemnificative. Acum ne-am facut parerea ca, daca e sa vizitam cheile Videi, pentru a le vedea adevarata lor valoare, trebuie vizitate dimineata, cand razele soarelui cad frumos si ofera un peisaj de basm, o gura de racoare in arsita verii.






Ajunsi la baraj, abia de mai umblam de cat ne-au jenat sandalele, jenare datorata mai ales portiunii lungi strabatute prin apa, dar si lungimii traseului in totalitate.

Ii culegem pe ai mei si ne luam rucsacii si pornim inapoi, spre coada lacului, unde montam corturile, strangem lemne si ne pregatim de bairam. Pulpe la jar, cepe aruncate in jar si mancate dulci, licori pe alese, dupa gust si multe, multe cantece intretinute de o chitara, o tobita si un fluier :)

Menestrelul (a iesit cam suparat in poza, insa nu era, a fost seara cu cele mai frumoase cantece fredonate de noi vreodata)


A doua zi, dimineata, ne trezim obligati de caldura din cort, unde se facuse un efect de sera "minunat". Era ora 10 deja, deci am lenevit destul; aveam si de ce, eu cu Moni ma culcasem pe la 1 noaptea, si asa ne gandeam daca sa ne culcam sau sa mai stam la foc, sub un cer curat ca lacrima si cu multe "diamante".

Ne intoarcem cu bagajele la masina, ne luam ce ne trebuie si plecam din nou pe chei, sa le aratam "batranilor" cu ce se distreaza tinerii cand ei stau in oras si indura caldura (nu ca nu ar putea sa faca si ei asta, doar ca nu stiu unde, cum, cand si poate nici nu au initiativa noastra).

O plimbare de cateva ore, pe chei, pe sectorul intins de la baraj pana la pestera Sifoanelor, dupa noi, cel mai frumos sector. De la portalul imens al pesterii ne-am intors pentru ca mamei mele deja i se facuse frig (desi i-am zis sa isi ia ceva ca va fi racoare pe chei, nu m-a scultat, a crezut ca peste tot e vara ca la campie), incercand cateva poze ici-colo.

Pe malul lacului, in racoarea diminetilor de vara, la razele caldute ale soarelui de dimineata si savurand o cafeluta...


...la umbra salciei batrane, cu privire spre larg.


Cateva repezisuri si cateva laculete formate de meandrele Videi ne infrumuseteaza ziua, o zi putin cam inorata.








Plimbarea pe chei trece repede, iar unul din momentele mult asteptate ne incanta cu savoarea unor fragede si timpurii mure, pe jumatatea abia coapte.

Cativa bivoli ce trec pe langa noi, trecand in viteza prin apa rece a Videi, ne afiseaza o imagine rustica, salbatica, o ipostaza imortalizata greu de uitat.


Dupa ce am ajuns acasa am socotit distanta pe care am facut-o sambata si am ramas uimit sa aflu ca ne-am intrecut propriul "record" de distanta strabatuta pe un traseu, intr-o zi: 26 de km, un drum lung, lung, lung... pe drum de vale, prin apa, pe pietre alunecoase, prin chei salbatice, pe vai racoroase, printr-una din minunatele zone ale Muntilor Padurea Craiului.

Lasand la o parte traseul lung si greu strabatut, norisorii care ne dadeau dubii (neavand pelerine la noi), lasand la o parte frica celor neobisnuiti cu natura si cu traseele, o frica fara rost si putin cicalitoare, lasand toate la o parte, a fost o iesire frumoasa, o iesire demna de amintire, o iesire in care tinerii, alaturi de batranii lor, au petrecut atat o seara, cat si o zi frumoasa, ce nu va fi curand uitata...