Răcoarea văilor misterioase

Padiş,
iunie 2011

Ca prin minune, timpul liber, prognoza si disponibilitatea masinii se potrivesc, asa ca profitam de ocazie si plecam spre Padis, impreuna cu Adi, sambata dimineata si cu noaptea-n cap.

Adi si Moni lenevesc in scaune, mai ca nu sforaind de la "valurile" facute de drumul spre Beius. Eu ma bucur de condusul pe un drum liber, la o ora linistita a diminetii. Am ajuns destul de repede in Sudrigiu, iar de acolo, incepe calvarul.

Un drum cat se poate de penibil pana in Pietroasa, un drum care alterneaza, din 50 in 50 de metri, intre asfalt si pietris. Ajungem in Pietroasa si, incurajati de cineva de acasa, continuam spre Boga deoarece drumul spre Padis e mai bun.

Cand dam de el, drumul e exact la fel ca inainte cu un an. Praf ! Atat la propriu, cat si la figurat. Continuand cu atentie si rareori bagand in viteza a doua, ajungem in saua Scarita si lasam masina pe marginea uvalei Balileasa.

De aici pornim in traseul de azi, spre Focul Viu, Poiana Florilor, cheile si izbucul Galbenei, dupa care ne intoarcem pe la avenul Bortig si Cetatile Ponorului. Vremea e excelenta.

Pornim pe banda galbena, unde facem o mica pauza de masa in sa, inainte de a cobora spre ghetarul Barsa.

Cu roua in picioare, plecam spre groapa de la Barsa.




Am incercat sa coboram, insa ne-am intors deoarece nu aveam cum sa continuam pe panta de gheata fara coarda.

Am continuam spre Focul Viu, trecand pe langa Taul Negru, asezat pitoresc si contrastand puternic cu verdele crud al padurii. Trecem si de pestera Neagra si facem o pauza la Focul Viu.






Vazand ghetarul Focul Viu intr-o primavara, in toata spledoarea sa, am coborat doar pana la balustrada si n-am pozat nimic. Ce-i drept, ne-au revenit amintiri dragi de acolo, dar ne-am si amintit cum ne-au inghetat degetele pe aparat :)

Continuam coborarea spre Poiana Florilor, prin poiana, dupa care ajungem la intrarea in cheile Galbenei.




Intram pe sectorul de chei. Incepe brusc, cu lanturi si e spectaculos.






Mult soare, mult verde, curs salbatic de apa cu multe cascadute si racoarea de care aveam nevoie. Ne bucuram pe deplin de aceasta iesire si de fiecare moment petrecut ba sarind din piatra-n piatra, ba atarnati de vreun cablu.


Incepe proba de echilibristica in natura.























Ne apropiem incet de cascada Evantai, strabatand inaltul culoar format de peretii cheilor.








Urcand pe langa cascada, incepem sa ne dam seama ce sistem carstic s-a format aici. Cascada e resurgenta. Mai in amonte, am intrat intr-o gura de pestera care dadea la firul subteran al vaii. Si mai in amonte, era ponorul in care intra apa.

Tot sistemul, privit in ansamblu, arata ca un sistem carstic al unei pesteri. Izbuc, curs subteran, resurgenta. Foarte interesant, chiar special. Cunosteam cum stau lucrurile din punct de vedere speologic, dar sa le vezi pe viu, intr-un spatiu atat de restrans, e chiar uimitor.


Mai pe intelesul tuturor: intra apa intr-un portal, strabate un curs subteran la care turistii au acces si iese in cascada Evantai.

Ne continuam traseul spre izbucul Galbenei, nu neaparat sa-l vedem, ci ca ne era sete si am ramas fara apa.


Incepe o portiune cu poteca mai accidentata, dar amenajat cu cablu. Nimic periculos pentru noi.

A se observa reactia lui Adi :))


In actiune








La izbucul Galbenei facem o pauza de masa si de odihna, inainte de lungul urcus spre avenul Bortig.


Aici firul povestii se intrerupe, deoarece a fost un urcus destul de obositor prin padure. Trecem de saua cu pricina si incepem coborarea spre traseul Cetatilor Ponorului.

Adi decide ca se intoarce la masina, e prea obosit sa coboare in doline. Noi, stiind ca pe maine se anunta vreme mai rea si fiind dornici sa ne atingem ţelul, ramanem la planul stabilit. Noi ne-am revenit in coborare spre traseul Cetatilor, insa Adi, nu. Pentru el era prima iesire mai "sanatoasa" din acest an.

Din pacate (si mai ales din cauza marcajului deficitar), pierdem coborarea spre dolina 3 si continuam pana la coborarea spre portal.


Incepem noi sa ne gandim ca nu suntem in coborarea spre dolina 3 cand vedem domnisoare in sandalute, desculte sau domni in papucei de guma. Totusi, nu ne prea venea sa credem ca am gresit ceva.

Insa, in momentul in care dam la belvedere asupra portalului...


...pe langa fiorul care ma trece din cap pana in picioare si ma face sa raman cu gura cascata (eu le vad pentru prima data, Moni le revede dupa mult timp), incercam sa ne dam seama unde am omis ceva. Tot nu ne iese. Invartim harta in toate partile, dar degeaba.

Coboram spre portal, iar cand am vazut marcajul spre dolina 3, ne-am dat seama ca undeva am omis devierea. Eh, cu atat a fost mai mare surpriza vederii portalului, cu cat nu ne asteptam sa dam sus, la el, ci la baza lui. Nu pot spune decat ca e imens si spectaculos. Restul sunt... vorbe goale daca nu vezi cu ochii tai.


Trecere spre dolina 3


Fiind deja prea obositi, dupa 8 ore trecute deja pe traseu, nu mai coboram, ci ne intoarcem spre masina, pe acelasi traseu pe care am coborat, prin fata portalului.




Ajunsi la masina dupa 9 ore de traseu continuu, cadem in fund pe izolire si ne odihnim, bucurosi ca ne-am atins obiectivele pe ziua de azi. Pana sa ajungem la masina, am trecut prin vesela poiana Glavoi, unde muzica suna din plin si gratarele sfaraiau.

Cum nu e loc de noi in asemenea loc si aveam nevoie de odihna dupa asa un traseu, nu de muzica mai stiu eu cui, campam intr-un loc retras, savurand un ceai din muguri de brad.

A doua zi, stiind ca vine vremea nefavorabila in a doua jumatate a zilei, ne rezumam la un traseu mai mic. Facem circuitul pe la Balcoane, dupa care coboram in dolina 3, in Cetati si ne intoarcem la drum.

Belvedere Dolina 2


Traind pe muchia... libertatii :)




Coboram in Dolina 3, dupa care in pestera.








Pe urmele razelor caldute


Noi mai pierdem vremea cu pozatul, iar Adi revine la suprafata. Vazand ca apa e mica, am incercat traversarea prin pestera, ca sa iesim direct la portal.

Am trecut culoarul drept fara probleme, insa, la cotitura, cand am vazut ca firul vaii are saritori si cascade, iar portalul inca nu se zareste, trebuie sa recunosc ca eu (Cristi), m-am panicat putin ca un incepator. Usoara stare de spaima n-a fost cauzata de faptul ca am dat de greu, ci de faptul ca eram in miezul pesterii si stiam de prognoza de furtuna pe a doua jumatate a zilei.

Ne-am calmat si ne-am intors fara probleme, trecand peste situatie impreuna, cum am facut-o si o vom face mereu.

Adi anticipase ca o sa trecem prin pestera, insa, cum n-am reusit, ne-am intors prin Dolina 3, spre portal.








Urcam la drum. Aici, ne despartim. Adi merge din nou spre masina sa se odihneasca, noi pelcam spre pestera Caput. Din pacate, apele erau mici, asa ca n-a fost pe atat de spectaculoasa pe cat speram sa fie "valtoarea" de la intrare.


Vazand ca e un traseu ce traverseaza spre poiana Ponor si neavand chef sa ne intoarcem pe drum, il urmam.






Ne cautam un loc comod, pe o stanca si facem o pauza lunga, admirand jocul norilor plumburii. Dupa mai bine de o ora de relaxare in poiana pustie, plecam si noi spre masina, sa nu ne dea Adi disparuti. El sforaia bine-mersi sub un brad :)


Dupa cativa ani de mers pe munte prin locuri stiute si apreciate de putini turisti, dupa zeci de trasee peste coclauri, ajungem si noi sa vedem superlativele Apusenilor. Si nu degeaba le-am numit asa !

O iesire de vis, din care ne intoarcem spre casa multumiti si cu bateriile incarcate.

Si cu sufletele tot incarcate :)

Din nou... "acasă"

Aceeaşi minunată Vlădeasa,
mai 2011

De azi pe maine ne hotaram sa plecam pe munte, favorizati de o mica pauza de lucru si o prognoza meteo cum nu se putea mai bine. Tinand cont ca anul asta inca nu am prins asemenea conditii, meritam si noi putin noroc.

Si plecam spre Vladeasa, avand norocul de a fi luati pe sus de o masina si azvarliti in Sacuieu. Am sarit peste cei 7 km de asfalt. Nici nu se putea sa incepem mai bine tura.

Fiind in zona, decidem sa urcam pe culmea arborelui sequoia.
Astfel, traseul nostru a fost Sacuieu - arborele sequoia - Rogojel - cabana Vladeasa - campat la 1700 si un du-te vino pana pe varf, pentru un apus de zile mari.



Cum primavara montana e inca in toi, oamenii isi munceau pamanturile de zor, numai noi ne simteam ca niste intrusi.


Spre deosebire de ceilalti ani in care am fost primavara in Vladeasa, anul acesta am serpuit printre sumedenii de campuri cu papadii. Galbenul era pretutindeni. Iar spre varf zaream zapada. Un sentiment placut atat ochiului, cat si sufletului, cand stii ca treci, intr-o zi, prin cateva stadii ale primaverii.




Serpuire


Din ciclul "calator in Apuseni" :)


O alta casa a bunicii


Ajunsi in Rogojel, incepem sa urcam spre cabana. Caldura incepea sa fie tot mai apriga, rucsacul tot mai greu; noroc pe noi ca ne indreptam tot mai sus, unde vantul si racoarea inca stapanesc departarile.


Trecem de stanele din Poiana Franturi si iesim in luminis. Adierea ceva mai intensa a vantului era mai mult decat binevenita.


Trecem pe langa cabana Vladeasa si urcam spre varf, cu pasi marunti si greoi. Panta mai mare, drum mai accidentat si santierul partiei de schi, care nu ne prea multumea nici privirile, dar nici sufletele.

Trecem de aceasta zona, iesim din padurea de conifere si continuam spre pajistea alpina, zarind cateva branduse, la umbra jnepenilor si pe marginea peticelor incapatanate de zapada :)

Dupa ce ne montam cortul pe un mic picior de plai, cu privelisti largi spre apus, ne permitem sa-l lasam acolo si sa ne plimbam pe la pozat de branduse. Ar fi pacat sa treaca un an fara sa savuram frumusetrea acesto minunate si firave flori primavaratice.












Armata branduselor invadand teritoriile zapezii :)


Si, fara sa ne dam seama, timpul zboara, iar noi ne indreptam spre varf, la apus.

De pe varf avem o minunata priveliste spre inima Apusenilor. Varfurasu, platoul Nimaiesei, vf Britei si Buteasa si, in ultimul plan, culmea celor doua Cucurbete, toate scaldate in culorile calde ale apusului.

Desiguur, in aceleasi culori calde era scaldat si uriasul care ne latra de la cabana meteo, din cauza caruia am tras o sperietura de zile mari. Cum faceam un pas mic, ne latra; n-a vrut sa ne lase sa plecam. Fara bete, fara rucsacuri, fara nicio apare. Nasol moment.

Cum toate situatiile dificile de pe munte (si nu numai) se rezolva cu mult calm si gandire, am scos-o si noi la capat. Ramane, mai presus de toate, amintirea acelor culori calde care se revarsau peste culmile domoale ale taramurilor mult iubite.




Noapte buna, soare. Sa mai vii si maine pe la noi. :)


Savurand ultimele adieri calde pe ramurile lor


Si soarele, care isi scoate piciorusele de sub plapuma, dupa cum a spus Moni :)


Ajungem in pas vioi la cort si ne bagam la caldurica. Dupa lasarea noptii, ies afara si raman uimit. Cerul era impanzit de sute de stele, luna stralucea puternic, iar spre vest zaresc o pata de lumina; dupa cateva minute de orientari si cugetari, realizez ca vad luminile din Oradea de pe Vladeasa :)

Dimineata ne intampina cu un rasarit care se ridica la inaltimea apusului.










Pornim echipati si batuti de un vant taios. Pe masura ce coboram, hainele sunt tot mai scurte.

Aseara, in aceeasi directie, se zarea Oradea.






A doua zi am strabatut traseul de intoarcere la tren: varf - cabana Vladeasa, Piatra Banisorului - Visagu - magura Tranisului - cetatea Bologa - halta.

Ajunsi in larga poiana a Pietrei Banisorului, facem o lunga pauza de masa si de incarcat bateriile la soare pe aceste plaiuri mioritice.






Dupa mai bine de o ora de lenevit la soare, coboram spre Visagu pe una dintre potecile-ravena din padure.












Dupa ce trecem din Visagu in Tranisu, continuam pe drumul care merge spre magura Tranisului, niciunul dintre noi neavand chef sa tropaie pe asfaltul din Bologa.

Chiar inainte de a iesi pe magura, zarim un loc la umbra unui copac, de unde avem o minunata priveliste a intregului traseu, pana pe Vladeasa. Era atat de frumos incat si aici am petrecut o buna parte din timp.


Coboram apoi pe un picior de plai, pana la cetatea Bologa, de unde suntem la asfalt imediat.


Din pacate am calculat gresit timpul si am fost nevoiti sa alergam, la propriu, pentru a ajunge la tren. Un alt revers (pe langa sperietura cu cainele de pe varf) al celor doua zile minunate petrecute plaiurile impanzite de verdele crud al primaverii. Am ajuns trenul cu 1 minut inainte sa ajunga in statie, aproape cazand de pe picioare.



Asezati cu fundul in tren si luand o gura maaaaaare de aer, facand cu mana Banisorului din halta valea Draganului, suntem multumiti ca am petrecut doua zile de vis, pe meleagurile primavaratice ale Vladesei.

Vara şi iarna pe uliţă

După cum spune vorba... Muntele e frumos si special in fiecare anotimp.
Un catun din Vladeasa, cu garderoba diferita :)