octombrie 2010
Nu iesisem de ceva vreme la munte, iar weekendul ce venea se anunta atat liber, cat si cu o prognoza meteo favorabila. Vorbim cu Lia si Leo si ne hotaram sa ne vedem, parcurgand un traseu in Tara Motilor, acolo unde e munte cat vezi cu ochii.
Asa am decis sa plecam din Garda spre Albac, in doua zile: in prima zi am facut traseul ce urmeaza versantii stangi ai vaii Ariesului, in felul urmator Garda - D. Runcului - Costesti - Faţa Albacului, iar in a doua zi am urmat versantii drepti ai vaii, si-anume traseul Albac - Plesesti - Piatra Hogii - D. Pietricii - Garda.
Inca inainte de a pleca de acasa, Lia a pus Conditia sa dormim sus, deoarece ii era dor de un rasarit la cort, de zile mari. Asa sa fie, ca doar nici noi n-am dormit de multa vreme "pe sus".
Pe sambata prognoza ne-a pregatit un cer noros, cu sanse de ploaie, iar la fata locului a fost aproape precum a fost prefazut, insa nu a plouat ci a cazut multa burnita, mai toata ziua. Nimic rau pana acum; atata timp cat nu ploua, noi ne facem traseul.
Plecam din Garda la GPS (prima data cu el, asa ca am fost mai stangaci si mai aveam putin si imi sareau toti in cap de ce intrarea in traseu am facut-o pe unde nu ne prea venea a cede ca reusim - printr-o padure deasa, cu panta mare). Urcam pe o mica poteca noroioasa bine si ajungem pe traseul cel bun. Degeaba, iar il pierdem, iar il regasim, ba paralel cu el, ba perpendicular...
Dar in cele din urma ajungem la drumul cel bun, drum ce serpuieste printre casele din Scarisoara, ca mai apoi sa ajunga la culmea dealului Runcului.
Ne bucuram de un inceput de toamna gingas, cu o padure usor pictata in diferite nuante. Numai bine pentru a ne "clati" ochisorii.
Arhitectura locala...
... a caselor traditionale
Probabil cel mai mare farmec la zonei il reprezinta gardurile de lemn, aproape perfecte unele dintre ele, care incadreaza drumurile si nu numai. Minunatul miraj al muntilor Apuseni.
Un blondut cu freza şic
Suntem deasupra Cheilor Ordancusii, urmand versantul lor stang si avand prilejul de a vedea cativa pereti gri cum ies din padurea de conifere si foioase colorata frumos.
Taramul de basm de dincolo de gard
"Uiti pă pruncii iştia, îs din Oradea şi or vinit să se plimbe p-aci pe la noi."
... probabil se mai gandeau si la ceva de genul "ăştia chiar n-au ce face acasă" :)
Ajunsi in culmea dealului Runcului, o cotim spre est si plecam spre catunul Costesti, pe un drum de carute cu largi privelisti. Traversam o padure umeda, dupa care iesim la biserica din Costesti, inaintand cu fruntile-n burnita. Nu deranjanta burnita, dar totusi destul de rece, sub efectul vantului care batea in culme.
Intalnim o casuta incredibil de mica. Chiar replica uneia mai mari, in miniatura. Moni ne transmite ca inauntru e fan proaspat si loc de o persoana, asa ca, din punctul ei de vedere, putem pleca mai departe doar 3 persoane. Sincer... si eu as ramane acolo, cu asa o priveliste ! (poate nu de tot, dar macar cateva zile bune sa nu vad civilizatia...)
Expozitie de culori tomnatice :)
Una din multele suri acoperite cu paie care ne-au iesit in cale
Ajunsi printre casele catunului Sohodol, inainte de Fata Albacului, chiar aproape de coborarea in Albac, primim niste informatii de la sateni despre un "izvor cu apa fina" (asa a spus mosul ca e, asa a si fost... de-a dreptul fina) si cautam un loc de campare :)
Campam chiar in curtea unei case, pe un mic promontoriu. Profitam de vremea buna (adica de faptul ca nu ploua iar burnita s-a oprit) si facem un foc sa ne incalzim, atat noi cat si ce aveam de-ale gurii. Ziua s-a scurtat, asa ca suntem in sacul de dormit devreme, pe la ora 21, ascultand cum sforaie ursuletul din cortul vecin :)
Pe la ora 12 noaptea Moni iese afara sa "dea un telefon", actiune urmata de un mare "uau". Vecinii de cort dormeau dusi. Dupa ce-mi spune ca o dara mare si alba brazdeaza cerul plin ochi cu stele, renunt imediat la caldura sacului de dormit si ies afara in cele 1-2 grade cate erau atunci, ca sa vad si eu spectacolul.
Un cer curat, cu mii de stele si o Cale Lactee cum n-am mai vazut de multi ani. Acest spectacol ne tine afara pana cand clantanitul dintilor aproape ca ii trezea pe vecini, asa ca ne-am refugiat inapoi in caldura sacului de dormit.
Dimineata ne trezim repede, pe la 7 si ceva. Oricum, dupa vreo 11 ore de somn, mai mult decat in oricare alta zi acasa :)
Ies afara imediat dupa Leo, dandu-mi seama ca peisajul nu lasa de dorit, din cauza ca nu prea vorbea Leo mai nimic, semn ca a trecut la actiune. Zbor afara din cort si raman gura-casca. O bruma groasa de-un deget acopera iarba, iar corturile aratau ca niste igluri, dar cu putina culoare pe ele. In fundal, niste insulite ieseau din marea de nori care a invadat valea Ariesului.
Catunele inconjuratoare inspirau o liniste deplina; fumul nu iese din hornul caselor, bruma acopera totul. Nimic nu misca pana nu iese soarele, asa ca il asteptam si noi. Incercam, totusi, sa surprindem cateva ipostaze cu natura adormita si inghetata.
Pana iese soarele si pana fotografii mai incearca una-alta, inghetandu-le degetele pe aparat, fetele pregatesc o cafeluta calda (si, totodata, isi incalzesc mainile la flacara primusului care abia arde).
Dupa ce a iesit soarele, incepe spectacolul. Un spectacol care greu poate fi explicat in cuvinte...
"Nu vin acolo ca aici e bine cald." :)
Unii se incalzesc, altii lucreaza cu spor :)
Pe masura ce soarele se ridica pe cer, bruma se topea iar culorile se schimbau cat ai zice "peste", asa ca profitam cat putem de acest spectacol. Oricat de fig era afara inainte sa iasa soarele (cu siguranta nu peste 0 grade), datorita spectacolului oferit de natura parca nu aveam timp sa ne gandim la frig... sau poate chiar nu ne era. Cine mai stie... am fost prea vrajiti de privelisti.
Dimineata la taclale
... si marea alpina, care a facut tot farmecul, serpuind printre versanti, spre Vartop.
Dupa ce bruma s-a topit iar soarele era destul de sus, ne strangem corturile si plecam mai departe, in coborare pe Faţa Albacului. Cum era de asteptat, intram in nori, iar ceata strapunsa de cateva raze de soare ofera iar prilejul de a imortaliza momentele. Ba cate o capita iesita din ceata, ba o casa, ba un caine care latra... :)
Coboram in Albac, iar de acolo urcam spre catunul Plesesti. Pe cand iesim in culmea dealului, facem prima pauza de odihna si admirat Tara Motilor. Vremea se prezinta frumoasa pentru moment, insa ea s-a schimbat repede, cerul acoperindu-se complet.
"Pffff, nu mai vorbesc cu tine..."
Urcam spre culmea care ne duce spre Garda, avand in spate stancile versantilor din cheile Mandrutului, iar in departare, in planul secund, culmea pe care am strabatut-o inainte cu o zi, unde se rasfira casele catunului Costesti.
Urmam un drum de culme pitoresc, cu largi privelisti, insa cam modeste datorita vremii inchise de care avem parte. Vf. Bihor (Cucurbata) nici ieri, dar nici azi, nu s-a lepadat de caciulita de nori. Daca ieri am inaintat spre est, azi inaintam spre vest in traseul nostru de intoarcere la masina.
Ne plimbam agale, facand ici-colo pauze de mancat afine (ce-au mai ramas de ele) si merisoare, multe si delicioase merisoare :)
La vechea moara de pe vale
Datorita celor doi oameni minunati care ne-au carat cu ei in Tara Motilor am facut, din nou, o iesire la munte mai mult decat memorabila, o bestiala ( :D ) iesire care nu va fi uitata prea curand. Cel putin noi astia, care nu ne multumim cu lenevitul in weekend in pat, cu siguranta n-o vom uita prea curand.
... oricum, cam greu poti uita asa o priveliste matinala !
