Cautând răcoarea din adâncuri

Cheile Videi şi peştera Cubleş,
august 2009


Parcurgem scurtul drum din Oradea pana in Luncasprie, la barajul Vida, unde lasam masina. Am pornit cu parintii mei si avea sa fie o iesire de doua zile, cu foc, chitara si voie buna. Insa, inainte de a ajunge acolo, eu cu Moni aveam un mare ideal de atins: sa ajungem, din nou, la pestera Cubles, insa de data asta prin cheile Videi, un drum ce parea lung.


Pornim dimineata, cu roua in picioare, de la baraj, iar in scurt timp suntem la intrarea in sectorul de chei. Era abia ora 9 si nu era prea cald afara, asa ca intram cu o usoara "frica" de apa rece. Nu avea sa fie chiar atat de rece precum parea, asa ca incepe distractia.


Dat fiind faptul ca am mai fost pe cheile Videi dimineata si avem poze, nu pierdem vremea si o luam la mars spre podul ce urca spre Racas, zona in care sectorul de chei scade in spectaculozitate. Ne grabeam, asa ca lasam admiratul cheilor pentru intoarcere. Ajunsi la pod, urmam drumul ce urca amonte pe vale, pana la Canton Vida, de unde mai aveam putin pana unde incepea urcusul spre pestera.

Ajungem izvorul ce delimiteaza zona de unde incepem sa urcam spre pestera, iar de aici in 5 minute suntem la gura ei. A fost prima pestera frumoasa pe care am vazut-o in iesirile noastre la munte, asa ca ne bucuram sa fim din nou la gura ei. Stam mai bine de o ora jumatate in pestera, bucurandu-ne de frumusetile oferite de ea, strabatand cele doua galerii, nordica si sudica, una mai frumoasa ca celalalta.

Minunatiile au fost imortalizate, momentele sunt de neuitat iar rezultatul... vorbeste de la sine.

Cate-un strop, cate-un strop...


Candelabrul


Inghetata


In sala cu coloane






Ciupercuta uriasa


Cascada impietrita


Perdeaua


Limita intre partea aeriana si fosta parte acvatica a unui perete din pestera


...si in cele din urma, iesirea dintr-o minunata lume a lui Hades


Iesim din pestera dupa mai bine de o ora si jumatate petrecuta acolo, dupa cateva zeci de minute de clantanit dinti si suflat aburi. Caldura de afara era ca o mana cereasca, cel putin pentru primele cateva minute, ca mai apoi, pe drum inapoi, ne gandeam deja ce frumos si racoros era inauntru, ca de obicei...

Nu stam mult pe ganduri, prin zona, caci drumul spre "casa de panza" era lung, asa ca pornim agale. Era ora 2, iar la ora 6, dupa 4 ore de drum pe vale, prin vale, pe pietre alunecoase, prin chei salbatice si ape reci, ajungem la baraj.

Nici prin chei nu pierdem vremea cand observam ca, la ora la care eram noi, lumina nu cadea prea surprinzator pe peretii cheilor si pe apa, asa ca pozele sunt putine si nesemnificative. Acum ne-am facut parerea ca, daca e sa vizitam cheile Videi, pentru a le vedea adevarata lor valoare, trebuie vizitate dimineata, cand razele soarelui cad frumos si ofera un peisaj de basm, o gura de racoare in arsita verii.






Ajunsi la baraj, abia de mai umblam de cat ne-au jenat sandalele, jenare datorata mai ales portiunii lungi strabatute prin apa, dar si lungimii traseului in totalitate.

Ii culegem pe ai mei si ne luam rucsacii si pornim inapoi, spre coada lacului, unde montam corturile, strangem lemne si ne pregatim de bairam. Pulpe la jar, cepe aruncate in jar si mancate dulci, licori pe alese, dupa gust si multe, multe cantece intretinute de o chitara, o tobita si un fluier :)

Menestrelul (a iesit cam suparat in poza, insa nu era, a fost seara cu cele mai frumoase cantece fredonate de noi vreodata)


A doua zi, dimineata, ne trezim obligati de caldura din cort, unde se facuse un efect de sera "minunat". Era ora 10 deja, deci am lenevit destul; aveam si de ce, eu cu Moni ma culcasem pe la 1 noaptea, si asa ne gandeam daca sa ne culcam sau sa mai stam la foc, sub un cer curat ca lacrima si cu multe "diamante".

Ne intoarcem cu bagajele la masina, ne luam ce ne trebuie si plecam din nou pe chei, sa le aratam "batranilor" cu ce se distreaza tinerii cand ei stau in oras si indura caldura (nu ca nu ar putea sa faca si ei asta, doar ca nu stiu unde, cum, cand si poate nici nu au initiativa noastra).

O plimbare de cateva ore, pe chei, pe sectorul intins de la baraj pana la pestera Sifoanelor, dupa noi, cel mai frumos sector. De la portalul imens al pesterii ne-am intors pentru ca mamei mele deja i se facuse frig (desi i-am zis sa isi ia ceva ca va fi racoare pe chei, nu m-a scultat, a crezut ca peste tot e vara ca la campie), incercand cateva poze ici-colo.

Pe malul lacului, in racoarea diminetilor de vara, la razele caldute ale soarelui de dimineata si savurand o cafeluta...


...la umbra salciei batrane, cu privire spre larg.


Cateva repezisuri si cateva laculete formate de meandrele Videi ne infrumuseteaza ziua, o zi putin cam inorata.








Plimbarea pe chei trece repede, iar unul din momentele mult asteptate ne incanta cu savoarea unor fragede si timpurii mure, pe jumatatea abia coapte.

Cativa bivoli ce trec pe langa noi, trecand in viteza prin apa rece a Videi, ne afiseaza o imagine rustica, salbatica, o ipostaza imortalizata greu de uitat.


Dupa ce am ajuns acasa am socotit distanta pe care am facut-o sambata si am ramas uimit sa aflu ca ne-am intrecut propriul "record" de distanta strabatuta pe un traseu, intr-o zi: 26 de km, un drum lung, lung, lung... pe drum de vale, prin apa, pe pietre alunecoase, prin chei salbatice, pe vai racoroase, printr-una din minunatele zone ale Muntilor Padurea Craiului.

Lasand la o parte traseul lung si greu strabatut, norisorii care ne dadeau dubii (neavand pelerine la noi), lasand la o parte frica celor neobisnuiti cu natura si cu traseele, o frica fara rost si putin cicalitoare, lasand toate la o parte, a fost o iesire frumoasa, o iesire demna de amintire, o iesire in care tinerii, alaturi de batranii lor, au petrecut atat o seara, cat si o zi frumoasa, ce nu va fi curand uitata...

Retrăind vremurile medievale...

Festivalul Medieval Sighişoara,
iulie 2009


Ne vorbisem ca, la sfarsit de iulie, sa pornim spre Piatra Craiului, pentru a mai parcurge inca o data acest frumos "recif" montan. Insa, Moni vine cu ideea de a amana Craiul (sub pretextul ca spre munte pornesti mai usor in viitor decat spre un oras) si de a merge la festivalul de la Sighisoara. Zis si facut. Eu, un pofticios de vremuri medievale, nu refuz ideea si vineri seara ne gaseste in trenul spre Sighisoara.

Dupa ce atipim vreo 4 ore, ajungem la 4:30 in Sighisoara. E prea devreme sa pornim spre camping, cine stie, poate ne cer bani si pt astea 2 ore de intuneric, asa ca mai pierdem vremea in gara o ora, o ora jumate, dupa care plecam spre camping. Cateva poze cu orasul in lumina crepusculului de dimineata, dar nu prea multe.




Dupa ce scapam de un tip care ne fraierise cum ca al lui camping ar fi Campingul Central (mai rau decat o vagauna), gasim si campingul cu pricina, care arata foarte bine chiar, unde personalul de acolo ne-a spus ca ne taxeaza doar daca gasim loc de cort. Era plin. Gasisem pan la urma un loc, asa ca ne instalam, dupa care Moni vine cu ideea sa pornim spre cetate pentru a poza ce se poate pana nu e multa lume.








Ajunsi in cetate, incepem cu vizitarea Bisericii de jos, a bastioanelor din zona, a stradutelor inguste, ca mai apoi sa continuam in urcare, spre Biserica din deal si restul fortificatilor din zona.
Nu am tinut minte denumirea fiecarui bastion, ne-am bucurat sa vedem, din nou, ceva in stil medieval, frumos.


















Urcarea spre biserica din deal o facem pe cele 176 scari, numite Scara Scolarilor, acoperite in totalitate cu un acoperis din lemn. Pentru a face o poza, imi trebuia un trepied si cum nuaveam, primul lucru pe care l-am vazut util a fost o cutie de carton de la un curatator stradal. De ce sa pierd o poza frumoasa (cel putin sansa de a face una...) doar din rusine? :)






Lumea incepea sa se cam adune, asa ca ne intoarcem in camping, mancam si apoi atipim o ora, ca eram cam obositi dupa doar 4 ore dormite. Pe la 10-11 incee ziua noastra medievala. Urcam in cetate, unde, spre uimirea noastra, ni se cer bani de bilet, nu pe tot timpul festivalului, ci pe zi. Daca tot am venit, intram, asa ca ne plimbam prin cetate, analizand tot ce misca.

Organizatorii s-au miscat cam prost, orarul nu a fost respectat, dar in cele din urma am savurat o bere rece pe fundalul unei melodii medievale. Trebuie sa mentionez ca a fost foarte cald.

Am facut ture, din Piata Cetatii (in cetate) la Tabara Cavalerilor (la poalele cetatii) pentru a vedea ce si cine misca, pana ne-am saturat si am ramas sus, in cetate.




Prichindelul :)




Cateva timide reprezentatii de dansuri medievale mai incanta atmosfera, insa ne cam saturam pe moment (era foarte cald) asa ca mergem sa urcam si noi in Turnul cu Ceas, pentru a vedea Sighisoara de la inaltime si pentru a ne plimba prin muzeul din cadrul sau. Se vede frumos bisericile, atat cea de la poale cat si cea de pe deal, fortificatiile si toata cetatea.




Dupa ce coboram din turn, ne intoarcem la scena. Cum aici nu se intampla mai nimic, ne alaturam unui grup de tineri ce cantau ca menestreii, pe marginea unei stradute. Si cantam cu foc, cat ne tin plamanii, alaturi de ei. Pacat ca nu am avut fluierul la mine, ca faceam un ansamblu frumos, pe langa chitara, vioara si toba.

Cantand destul de multe melodii, ajungem la o melodie a regretatului Pitis. Cantand, vad pe cineva ca se apropie, o batranica simpatica, soptindu-mi la ureche: "Pitis nu a disparut", lasand sa se simta o usoara vibratie pe vocea ei. Ii raspund din suflet "Oamenii buni nu dispar niciodata", ca mai apoi sa vad in ochii ei ceva ce...nu pot explica, un sentiment parca de multumire, combinat cu tema festivalului de acolo, cu varsta simpaticei batranici, cu.... tot. Intr-adevar, emotionant...


Apoi, dupa aproape o ora de cantat impreuna, incep, pe scena, sa isi prezinte recitalul Cimpoierii de Hunedoara, cu cimpoaie, tulnice si tobe. Ceva altfel, ceva mai special...




Dupa acestia, din nou cateva dansuri medievale, avand placerea sa ne incante cu acestea renumita trupa Nosa. Dupa Nosa au urmat ceva dansatoare medievale din strainatate, dansatoare cu care am avut ocazia sa incerc si eu cativa pasi :)




Asteptand lasarea serii si, totodata, venirea racorii, mai trece cate o bere rece ca sa mai racim motoarele, puse in functiune doar de caldura, nu de efort. Seara se lasa si incepe bairamul. Nosa, dansatori irlandezi, Truveri (muzica medievala frumoasa), din nou Cimpoierii, iar apoi, in final, o mica sceneta data de niste frumoase tinere domnite :)

A mai cantat o formatie numita Dizzi, la niste instrumente cu totul speciale, ca niste harpe, insa pe suport de lemn, orizontal, nu vertical, si batute cu ceva "ciocanele", nu ciupite.

Finalul serii a fost marcat de o cantareata suedeza, Sofia Kallgren, cea care a interpretat melodia de pe fundalul filmului Gladiatorul, intitulata "Now we are free". A interpretat si renumita melodie din Titanic si inca cateva melodii. Pe fundalul melodiei "Now we are free" au intrat domnitele si cavalerii, tinand torte arzand. A fost punctul culminant al serii.






Pe la ora 12 noaptea, cu o mare durere de geninchi si picioare dupa o zi de stat in picioare si nu numai, plecam spre camping sa ne odihnim. Mai facem cateva poze la Turnul cu Ceas noaptea, iar mai apoi cadem intr-un somn adanc, inconjurati de "ursuletii" ce mai "mormaiau" din corturile vecine.




Pe drum mai vorbim de ziua de maine. Chiar nu mai aveam de gand sa ne plimbam prin Sighisoara cu rucsacii in spate inca o zi, sa mai platim o data intrarea in cetate, pentru a vedea cam aceleasi lucruri. Ce puteam face ? Pe munte nu puteam sa mergem pentru o zi (nici macar nu aveam echipamentul minim pentru a urca cat de cat), iar altceva, ce ?!

Imi aduc aminte ca vazusem acasa o biserica fortificata, gotica, la 5km de Copsa Mica. Zis si facut. Dimineata luam personalul si coboram in "mult prea iubita" noastra gara Copsa Mica.

In drum spre Copsa, din tren, avem placerea sa ne spalam ochii cu alte cateva biserici fortificate, biserici la care, odata, poate vom ajunge sa oprim; acum, ne multumim doar sa le aruncam o privire din tren.

Danes


Apropiere de Dumbraveni


Brateiu


Pornisem cu cer noros in Sighisoara, destul de urat, frig, ne era frig in sandale, iar cand am ajuns aici era soare deja, frumos. Indrumati de niste localnici pornim spre Valea Viilor. Stiam ca avem cam 5 km de asfalt, asa ca am pornit increzatori, avand doar 4 ore la dispozitie pt a ajunge, a vizita si a ne intoarce. Asa ca marsaluim putin...

Cand deja era prea cald, simteam nevoia sa mai incetinim ritmu; fac semn mai la toate masinile care trec pe langa noi, si asa putine, insa nimeni nu ne ia. Pana la urma se incumeta cineva, cu nr. de maramures, sa opreasca si sa ne ia pana la biserica, in sat. Si ei mergeau spre aceeasi destinatie.

Spre culmea autostopului, la prima curba, dupa primul deal, era intrarea in sat :)
Le multumim pt initiativa macar, dupa care fiecare porneste pe calea lui...

"Uite ca am ajuns si la aceasta una biserica gotica fortificata, una dintre cele mai frumoase din tara. Hai sa o vizitam, Moni." Daca eu eram fericit, Moni era chiar foarte fericita. Avea pentru ce...








"Se pare că la Valea Viilor existase cândva o mai veche biserică romanică, ale cărei urme au putut fi observate sub podeaua sacristiei. În cursul secolului al XIV-lea au fost începute lucrările la biserica evanghelica a Sfintei Fecioare Maria, în stil gotic. La începutul secolului al XVI-lea, biserica a suferit unele modificări fiind fortificata." - wikipedia.org






Facem inconjorul bisericii, ne minunam de grandoarea acesteia, dupa care intram si in incinta sa unde avea loc o slujba atat in limba germana, cat si in limba romana. Rasplata celor 5 km parcursi in plin soare (de parca prezenta acestei biserici nu era destul) a venit atunci cand a inceput orga sa sune. Si suna frumos chiar...






Dupa ce e gata slujba, mai ascultam putin orga, dupa care iesim. Zarim o mica intrare, scunda, cu niste trepte ce urca abrupt, in spirala. Purcedem a urca pe ele, pentru ca, dupa scurt timp, sa parasim galeria ce seamana ca cea a unui turn de aparare si sa ajungem la niste scari de lemn. Moni urca fara griji, insa eu, mai cu frica, urc mai greu.

Scarile scartaiau din toate incheieturile. Nu mi-a mai fost asa frica pe Custura Saratii sau orice alta custura montana supraexpusa :)
Ajungem in turnul principal (prima poza), de unde vedem imprejur si biserica si zidurile, de la inaltime.






Dupa ce terminam de admirat clopotele (4 sau 5 la numar) frumos ornamentate, coboram cu aceeasi grija cu care am urcat. Ne luam catrafusele si iesim din fortificatie. La baza zidurilor, o mica discutie are loc...

- Moni, eu nu pot pleca de aici fara o poza de undeva de sus facuta; parca plec fara sa raman cu nimic...
- Si de unde vrei sa o faci?
- Nu stiu, tre sa fie o cale pe ceva deal de aici din jurul satului...
- Uite Cristi, biserica noua, e drum pana la ea, iar de acolo esti pe dealul acela.
- Ok, dar nu avem amandoi timp sa mergem, cu rucsacii mari, va trebui sa ramai aici si eu sa dau o fuga (la propriu) pana acolo.
- Te astept, ai jumatate de ora la dispozitie, apoi trebuie sa plecam ca sa prindem trenul.

Si am plecat. Am fost rapid sus, pe deal, iar pozele facute au pus pct pe "i" acestei iesiri (in sensul bun!).


O minunatie a patrimoniului nostru cultural-religios...




Ma intorc repede la Moni, asigurand-o ca tot ceea ce a fost interesant a fost ceea ce se vedea prin obiectivul aparatului, deci ceea ce va vedea ea acasa in poza, asa ca nu a pierdut nimic. Pornim spre Copsa Mica, mai relaxati, ca aveam timp destul. Era 12 fix cand au inceput sa bata clopotele bisericii. N-am aruncat o ultima privire, am ascultat clopotele pentru un scurt moment, am tras aer in piept si am pornit mai departe. Am vazut-o si pe asta :)

Cerem niste apa de la o casa, ca mai apoi sa vad ca era o biserica de pocaiti. Le multumim si pornim mai departe. Dupa nici 5 minute de mers, vine microbuzul care ii dusese pe pocaiti la biserica, dar gol. Moni imi sopteste sa le fac semn, asa ca ma incumet. Opresc, ne iau pe sus si ne lasa la biserica fortificata din Copsa Mica, la scurta distanta de gara.

Cand sa ne dam jos, ii intreb cat sa le platim, asa, acolo, ceva. Soferul imi spune ca nu ia nimic de la noi, sa ii multumim Celui de sus ca l-a scos in calea noastra. Ii multumim, ne dam jos si pornim spre biserica, al doilea obiectiv din zona.

Facem o mica pauza la modesta fortificatie a bisericii din Copsa Mica, dupa care pornim spre casa...



A fost a doua mare iesire culturala, daca pot zice asa, a noastra, dupa cea de la Resita si Anina-Oravita. Am "trait" o mica parte din sentimentul acelor vremuri medievale si am vazut cateva edificii cultural-istorico-religioase ale tarii noastre.

Concluzia cu care am venit acasa este una mare, una importanta: de indata ce ajungem la casa noastra si vom putea (speram, bineinteles), o tura auto care sa cuprinda majoritatea bisericilor gotice si fortificate din Transilvania este... nu o dorinta, ci o "necesitate", un must be !

Am zis ! :-)