Ferestre spre natură

Prezenţi la spectacolul naturii

2012-02-01T13:30:00.010+02:00

Vişagu - Tranişu - Bologa,
Vladesa, ianuarie 2012

Alegem sa refacem traseul de acum doi ani, fiindca ne-a placut extrem de mult. De data asta a fost mai putin pitoresc, insa cu doua momente pe care cu greu le vom uita vreodata.

Pornim cu Lia si Leo din oras. Si ei merg spre Vladeasa, insa din Frasinet, spre cabana(link spre pozele lor), unde raman peste noapte. La podul din Sacuieu ne despartim, iar noi plecam in traseul nostru care urca pe culme spre Visagu. Poate unul dintre traseele cu cea mai frumoasa perspectiva spre Vladeasa.

Avem urme facute de sateni, asa ca plimbarea a fost placuta. Pe ici-colo am mai batut noi urme, dar nu de speriat.

Dimineata am pornit cu un strat compact de nori pe cer. Pana sa iesim sus, cerul se lumineaza, iar privelistile le savuram pe deplin, alaturi de o cana de ceai cald. Ca asa-i frumos iarna :)

Vladeasa, munte drag :)

Toate drumurile duc spre Vladeasa

Din pacate, de data asta nu si drumul nostru... Noi ne departam de ea, mergand spre tren. Asa ajungem la primele case din Visagu, unde o tanti ne asteapta in prag, bucuroasa de vizitatori.

Atat de bucuroasa incat ne invita inauntru, sa ne incalzim putin, sa povestim cu ea si ne si serveste cu o supa calda de cartofi cu afumatura si placinte proaspat incalzite pe cuptor. Dupa mai bine de 30 de min de stat de vorba, ne simtim nevoiti sa plecam cu strangere de inima, fiindca am mai fi stat. Cei care ma inteleg, stiu ce mult conteaza pentru acesti oameni sa stea cineva cu ei si sa-i asculte...

Plecam mai departe, dar nu inainte de a imortaliza ierarhia din curtea casei lui tanti.

Peste zona Visagu-Tranisu trecem repede, traseul fiind batut deja de noi de nenumarate ori, in fiecare anotimp. Dar de-aia tot savuram privelistile :)

Demult, demult, demult apuse...

Pe masura ce ne apropiem de magura Tranisului, ultima galma de trecut pana in Bologa, soarele se lasa tot mai jos, iar lumina devine tot mai calda, mai placuta.

De-aici incepe cel de-al doilea moment inedit. Desi zapada era cam mare pe magura Tranisului, dar mi-a fost lene sa scot rachetele si am si fost nevoiti sa grabim pasul pentru a ajunge la tren, lumina asta calda parca ne-a vrajit, rupandu-ne total de lumea de la poalele muntelui.

Daca nu ne lua cu frigul stand si admirand, nu plecam in graba.

Sentimentul a fost de-a dreptul coplesitor cand, coborand pe ultima culme dinaintea satului si avand vedere multa vreme spre Vladeasa, am avut bilete VIP la spectacolul naturii de la apus. Recomand tuturor aceasta experienta !

Cine n-a vazut un apus sau un rasarit, iarna, pe munte, n-a vazut nimic.
Prietenii stiu de ce :)

Şi-ntr-o zi cu soare şi cu ceaţă...

2012-01-18T08:23:00.018+02:00

Remeţi - Ponoară,
ianuarie 2012

Stiind ca prognoza spune zapada, iar Lia si Leo erau la Bratca si ne-au confirmat ca a nins, am plecat duminica spre Remeti, cu gandul de a face un traseu pana in culmea ce-l separa de Ponoara si retur, sa profitam de zapada proaspat cazuta.

Prognoza spune ceata si ninsoare pe duminica. Asa a si fost, mai mult sau mai putin. Pornim de pe vale cand incepe sa fulguiasca.

Dupa doua serpentine ale drumului de caruta, iese soarele si incalzeste atmosfera. Era chiar placut.

Frumoasa casuta de lemn :)

In ultimul plan, destinatia noastra... bineinteles, pe ocolite, nu direct.

Curiosul

Si portarul

Urcam pe o vale usor schitata, dupa care iesim in platoul de deasupra satului Remeti. Un platou simpatic, cu case risipite. Ar fi fost si mai simpatic daca vremea nu se schimba radical si nu incepea sa ninga viscolit.

Moni si capita uriasa

Zapadaaaaaaaaaa, multa zapada pufoasaaaaaaaaaaaaa :)

Parapetul

Si exact cand ajungem si noi sus, in platou, de unde mai putem vedea ceva in departare, vremea se inchide si incepe sa ninga.

Spre Remeti

Si ninge, si iar ninge... Incepe sa viscoleasca. La un moment dat, avand vantul din fata, simneatm cum ne pisca la obraz, atat de tare taia vantul. Dar precis n-avea sa tina prea mult...

Undeva in stanga panoramei uriase (6 poze), sunt si trei din cei patru plimbareti

Nu iese soarele, dar macar se opreste viscolul si ninge frumos si incet.

Traversam platoul si incepem urcusul prin padure, pana in culme. Ajunsi in culme, zapada era ici-colo aproape pana la genunchi. Dar nu in multe locuri. Era la limita mersului fara rachete. Padurea era bogat ornata :)

Incetut, spre culme

Ponoara, vazut din culme (ce se putea vedea de ceata )

Inainte de coborarea din creasta, ne jucam si noi, ca niste copii, spargand o cornisa de zapada. Evident, doar se numeste asa, fiindca nu prezinta pericolul specific celor din muntii mari.

(poza Lia)

(poza Lia)

Haina grea a batranetei

Asta a fost iesirea reusita. Acum urmeaza ţeapa. Inainte cu o saptamana, am pornit tot asa, spre zapada, vazand ca in oras incepuse sa ninga frumos. Erau deja 5 cm de zapada, strat consistent.

Plecam increzatori spre Remeti (atunci voiam sa facem traseul asta). Pe masura ce ne indepartam de Oradea, zapada era tot mai putina, pana cand in Tileagd deja lipseste cu desavarsire.

Renuntam la Remeti si urcam spre Zece Hotare, dar nimic nici aici. Cateva pete ici-colo. Dar n-a fost o zi pierduta. Miscarea si aerul curat sunt mereu bine-venite.

Cuibarite

A latrat pana am inceput sa vorbim cu el. Apoi, a devenit pasnic.

Toamnă târzie la noi pe moşie

2011-12-08T10:56:00.009+02:00

Defileul Crişului,
decembrie 2011

Vorba vine "la noi pe mosie" :)

Cu toate ca am parcurs de nenumarate ori traseul si in nenumarate conditii, mereu cand revenim aici ne simtim bine si ne bucuram de fiecare frumusete marunta. De la flori primavara, pana la covorul de frunze toamna, defileul Crisului e locul pe care il simtim ca fiind "acasa".
Poate are o legatura si cu faptul ca acolo ne-am cunoscut prima data :)

Sub deviza "orice zi in natura e o zi castigata, nu pierduta" profitam de o zi libera si de prognoza meteo fara precipitatii si plecam la o mica plimbare, avand in plan traseele care parcurc versantul drept din defileu.

Ajuns aici, ne bucuram intreaga zi de o toamna nesperat de tarzie pentru aceasta perioada si de soarele caldut care ne face ziua mai frumoasa.

Covorul rosu si gros din padure era presarat, ici-colo, cu cristale.

Ceata se risipeste incet din defileu, fugarita de razele caldute ale soarelui.

Si dupa ce s-a tras din cadru...

Pana la mijlocul versantului, pe traseul punct albastru, ne-am spalat privirile cu o padure incredibil de rosie si un covor de frunze minunat. Cand razele soarelui se strecurau si mai luminau cate un stejar privilegiat, peisajul era minunat.

Diversitate

Belvedere traseu punct galben

Ajunsi la capatul traseului, decidem ca, decat sa coboram si sa mergem pe calea ferata pana la Pestera, mai bine ne mai bucuram putin de soarele caldut si ne intoarcem pe acelasi traseu, prin padure, punct galben, pana la Pestera.

A fost o zi minunata, rezumata cam asa: covor rosu si padure inca frumoasa, multe pauze la soarele caldut, privelisti spre Vladeasa, Varfurasu si Buteasa acoperite cu zapada deja, multe puncte de belvedere (cu cate o pauza fiecare), concurs "cine gaseste frunza mai interesanta", lupte cu sabiute improvizate si muuuuuuuuuuulta voie buna.

Si pentru a completa peisajul, eram singuri singurei in tot defileul.
O zi minunata petrecuta in doi :)

Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg

2011-11-21T11:01:00.012+02:00

Vf Vlădeasa,
noiembrie 2011

Si de data asta, acest proverb a s-a potrivit de minune.

Sambata seara ne hotaram sa plecam undeva pe dealuri, Suncuius sau Bratca, sa facem o plimbare de relaxare, sperand ca un deal mai mare sa-si scoata capul din stratul de nori josi. Dimineata, in tren, aproape de Vadul Crisului, vazand ca norii nu se subtiaza, sperantele unei plimbari cu soare sunt spulberate una-doua.

Lia si Leo erau la Bratca si aveam in plan sa ne intalnim undeva pe traseu, sa mai stam de vorba putin.

Amintindu-mi ca la Ariseni era soare sambata, cand in oras era noros, imi pica idee sa dau un telefon la cabana meteo Vladeasa, pentru informatii. Meteorologul imi spune ca plafonul norilor e undeva cu 100-200 m sub cabana si ca la ei e soare, la alitudinea de 1400 m.

Vorbesc cu Lia si ne hotaram sa mergem incolo, poate poate iese o zi mai frumoasa decat plimbatul prin ceata racoroasa...

Ne iau cu masina din Bratca si plecam spre Rogojel. Pe masura ce urcam pe vale, spre sat, copacii incep sa aiba chiciura pe ei. Se prevede un peisaj minunat, specific sezonului.

Lasam masina la cooperativa, in sat, si pornim. Noi perpedes, pe traseul clasic spre cabana, Lia si Leo pe bicicleta, pe un drum forestier, tot spre cabana, unde aveam sa ne intalnim.

Peisajul ne-a lasat gura-casca. De vis !

Pregatit de Craciun

Dupa cum era de asteptat, de la masina urcam prin nori, admirand privelisti de vis, cu raze care sparg norii, copaci cu chiciura inghetata si un peisaj rustic de zile mari.

De sezon...

...si impodobite cu globuri naturale

Ajunsi la ultimele case ale satului, in amonte, incepem sa iesim din nori. Ne asteapta taramuril mangaiate de soarele caldut al toamnei tarzii.

Piatra Banisorului, pe "ţărm", la plaja" :)

Noi fugim de ceata, burnita fuge de soare :)

Incepe sa iasa la iveala marea de nori, cu insulitele ei, un peisaj de care n-am avut parte de multa vreme. Asa ca il savuram pe deplin.

Ajungem la cabana, unde, intr-un final sosesc si Lia si Leo. Facem o pauza de masa in fata cabanei, la simpaticele masute si bancute de lemn, cu priveliste spre rasarit.

Suntem constienti ca, pe zi ce trece, se apropie tot mai mult momentul in care aceasta masuta va fi invadata de turisti de duminica, iar Vladeasa va deveni statiune ca Arieseniul. Moment in care noi o vom pierde definitiv...

O imagine pentru posteritate

Luam masa, savuram un ceai fierbinte si plecam spre varf, pe sub santierul viitoarei partii de schi. Scapati de acest santier, iesim din padure la 1600 si facem o pauza admirant privelistile vestice, cu "'ţărmul" marii de nori, trantiti pe iarba calduta.

Cabana Vladeasa amenintata de "inundatie" :)

Vladeasa 1600 m, unde am campat in primavara, satisfacandu-ne o mai veche dorinta de a dormi la inltime, in Vladeasa

Plaiurile Muntelui Mare in departare

Pe varf unde, surprinzator, vantul nu batea ca nebunul si nici nu era asa frig. Asta daca nu stateai prea mult locului :)

Avem ocazia sa scrutam departarile foarte mult, la sute de km, identificand clar muntii Rodnei si Tibles spre nord-est, iar spre sud, crestele Retezatului si ale Parangului.

In plan indepartat se vad clar crestele Retezatului

Culmea Scorusetului (limita de judet Bihor-Cluj), nelasandu-se prada valurilor asupritoare :)

Coborarea de pe varf o facem destul de repede, sa ajungem la masina inainte de lasarea serii.

O cabana care va ramane mereu in sufletul nostru. Cabana Vladeasa.

Una din stanele inca in picioare, din Poiana Franturilor.

Si reintram in nori, revenind la peisajul inghetat.

Curioase si neinfrigurate :)

Asa ca, dintr-o zi de plimbare prin ceata, pe trasee deja cunoscute, dar cu scopul de a ne relaxa, am ajuns la o zi de plimbare printr-un taram de basm, dar nicidecum relaxandu-ne, cu 15 km si 1000 m urcati in altitudine, in doar 5 ore. Total opus si absolut minunat !

...mai vrem asa socoteli nepotrivite in târg :)

Un adevarat pastel de toamnă...

2011-11-08T11:05:00.021+02:00

...în munţii Trascau, cum n-am mai văzut până acum.
Octombrie 2011

Pornim cu Lia si Leo vineri dupa-amiaza, spre Trascau. Dupa 250 de kmsi 4 ore de drum ajungem pe culmile de deasupra Aiudului, unde punem cortul.

Sambata dimineata incepe feeria, cu un rasarit frumos si privelisti tomnatice spre cheile Manastirii.

Gata de plecare, la prima raza de soare; ne asteapta doua zile de vis

Pornim cu masina pe drumul care traverseaza cheile Manastirii, trece pe langa cheile Rametului si iese in satul Bradesti, in inima muntilor Trascau.

Trecem printro poarta imaginara, care ne duce inapoi in timp. Carute traditionale, suri acoperite cu paie, case inca locuite acoperite cu paie si multe alte elemente rurale traditionale ne fac sa ne simtim ca intr-un muzeu in aer liber.

Peisajul oferit de acest muzeu in aer liber e completat de culorile tomnatice de-o cromatica extraordinara. Un adevarat desfat fotografic si nu numai.

Diiiiii, calut :)

"Poarta" de intrare in muzeu

Valea Uzei

Cheile Rametului

Deja e racoare afara, asa ca, in timp ce copacii se dezbraca incet incet, noi mai luam o bluza peste tricou :)

Strategic asezata, pentru a nu fi depistata

Stiu, pare o imagine rupta din filmele cu Clint Eastwood, din muntii Stancosi. Nu e de acolo. E de la noi, intr-o lume rupta de agitatia oraselor. Imaginea asta pur si simplu mi-a facut ziua mult mai frumoasa.

De asemenea, vad pentru prima data boi atat de uriasi; imensi...

Inainte sa intram in cheile Geogel, modeste de fel, o batranica iese sa din casa ei traditionala, la prima raza de soare de pe vale.

Coboram in vale, trecem pe langa intrarea din amonte in cheile Rametului sine continuam traseul pe vale, spre dealul Geoagiu.

Usa antiurs, cica :)

Suport pentru adunatul fanului, care se ataseaza la caruta.

Nicio alta bautura nu se compara cu apa limpede si rece din acest izvor. Niciuna ! (cunoscatorii stiu de ce)

Pe vai, ici-colo, iarna incepe sa-si arate coltii deja. Asa, mai modest, dar se face simtita.

Chipeşul din poienita

The land of the Raven Lord :)

La savurat de macese, ca e sezonul.

Oriunde ai privi, numai suri, suri si iar suri. Una mai diferita ca alta, iesind in evidenta cu mici particularitati. Si copati viu colorati.

Umbra unui sat care sta sa cada de pe picioare, din pacate...

Aveam de traversat 2 vai si 3 culmi, pentru a ajunge inapoi la masina si la locul de campare. Din pacate, la coborarea din prima culme ne-am impotmolit, cu GPS cu tot. Pur si simplu nu gaseam un drum sau o poteca buna, asa ca am dat-o direct la vale, cu mici emotii, din pom in pom.

Dat fiind faptul ca ne-a luat ceva cautarea unui drum, ajungem pe vale cu o ora - o ora jumatate inainte de apus, asa ca decidem sa tinem drumul pietruit care merge sigur unde trebuie, dar lungeste mult traseul. Noroc cu Leo, ca pe ultima portiune a inceput sa povesteasca ceva si ne-a mai insufletit putin traseul.

Decat sa ne strecuram pe intuneric printr-o padure deasa, am ales varianta mai sigura.
Si uite-asa, din traseul potrivit de 18 km am ajuns la un total de 27-28 de km, mult chiar si pentru noi.

Undeva la km 23 din cei 28, umbland ca niste roboti, prin noapte.

Ajungem la masina, cautam un loc de cort, incalzim ceva de mancare, bem un pahar de vin fiert si... oare ce ? Am picat la orizontala ca soldatii cazuti in razboi.

Pornim cu masina peste dealuri, spre Salciua, de unde urcam spre dolina Vanatarea.

Rosu de octombrie si sura cu târnaţ :)

Abruptul Bedeleului

Destinatia spre care ne plimbam; ne asteapta si covor rosu

Suri parasite in dolina Vanatarea

Casa acoperita cu fan, inca locuita si intretinuta. Incredibil !

Si cel mai rosu covor care a fost vreodata asternut pentru cineva...

Si printesa de pe tron, ca doar nu degeaba s-a asternut covorul rosu :)

Tabloul si rama viu colorata

De sezon

Si-am ajuns la destinatie

Pastel tomnatic

De fapt, intreaga iesire a fost un pastel cum n-am mai intalnit pana acum. Pastel de toamna completat de muzeul in aer liber, vremea de vis si privelistile de nedescris.

Am uitat de cei 28 de km parcursi sambata, de frigul indurat spre dimineata (ne-am dat seama ca sacii de dormit actuali nu mai fac fata la temperaturi putin sub 0 grade), de nervii usor intinsi cand nu gaseam o poteca sa ne coboare in vale...

Nu ramane decat amintirea unei toamne viu colorate, petrecuta printre zecile de suri acoperite cu paie din muntii Trascau.

O amintire care te face sa iti doresti, din nou, şi din nou, si din nou sa evadezi din orasul asta aglomerat.

...o imagine pe care cu siguranta nu o vom uita in graba !

Vine toamna-n munţi...

2011-10-18T12:31:00.019+03:00

Satul Sohodol - dealul Mare şi retur,
octombrie 2011

Am facut o plimbare la inceput de toamna doar cu Lia, fiindca Leo era racit, plecand din satul Sohodol, spre platoul carstic dinspre dealul Mare.

Padurea frumos colorata si faptul ca am fost pe un traseu nou, necalcat pana acum, ne-a facut sa nu ne putem opri din pozat. Punctul culminant a fost cand am ajuns in saua de unde incepea platoul, unde erau frumos pitite, pe marginea unei doline, trei suri acoperite cu paie, iar la umbra lor se mai pastra inca putina zapada. Feerie de toamna, ce mai...

Cred ca vreo 8 suri acoperite cu paie a numarat Lia in total.

Hotul la pere (si la mere, nuci, coarne...)

Unii se plimba de placere, altii, de nevoie

Gard din nuiele, prima data intalnit de noi in cadrul natural (am mai vazut la Muzeul Satului, dar parca in realitate are farmec mai mare; si inca par ingrijite)

Specific de Apuseni

Dam de primele urme de zapada, cam putina, dar suficienta cat sa-si scoata capul niste branduse de toamna din ea :)

Si ajungem la cele trei suri acoperite cu paie, din sa. Un peisaj de basm, cu o lumina calda de toamna ce ne mangaie odata cu vantul taios.

La umbra marului batran

3 in 1

Cumintei, doi cate doi, de manuta :)

Iar gardul de nuiele, pe alta culme decat pe cea care am urcat

Casele comunei Rosia, imprastiate peste tot

Satul Lazuri

Si lumina calda a soarelui care se lasa spre apus, care mi-a incheiat ziua frumos :)

O plimbare tomnatica excelenta, pe poteci neumblate inca de noi. O bine-venita deconectare :)

Înaintând, pe coate, spre comoara din adâncuri

2011-10-05T11:24:00.012+03:00

Peştera Osoiu,
septembrie 2011

Profitand de o seceta care dureaza de mai bine de o luna si jumatate, plecam spre pestera Osoiu, sperand ca galeria de acces nu va mai fi inundata ca data trecuta cand am incercat sa intram in ea.

Ajungem la gura pesterii si, asa cum ne asteptam, nu iesea niciun firicel de apa, asa ca intram increzatori. Mirarea a fost si mai mare cand am vazut ca nici in zonele unde apa atinge pana la 1,5 m nu era niciun strop de apa.

Data trecuta, cand era apa in pestera...

Acum, fara niciun strop, facilitand accesul. Undeva pe la nivelul capului lui Moni am facut ramonajul din poza de mai sus. Da, atata apa era sub noi, in acel punct.

Asa ca intram, tarandu-ne pe galeria de acces cu emotii. Nu prea aveai pe care alte galerii sa o iei, dar totusi, cand te tarasti incontinuu, sperand sa dai la un moment dat de o poarta de fier si nu mai ajungi la ea, te cam sperii putin. Dar am ajuns si la poarta de fier, iar de acolo, printr-un sector foarte stramt, iesim in galeria ceva mai inalta, care da in Sala Mare.

In Sala Mare am ramas si noi cu gura... mare.

Cand am ajuns aici, nu ne-a mai interesat ca eram de noroi pana in gat, ca ne-am tarat sa intram si la fel trebuie sa si iesim... nimic.

Marimea salilor si distanta la care acestea patrund in interior, dupa o intrare atat de ingusta, te face sa te simti cu adevarat pe un taram de basm.

Sub cascada

Apropo de lilieci... La iesirea din pestera am trait un sentiment cat se poate de... ciudat, pentru cei care nu sunt obisnuiti cu asemenea lucruri. Incepem sa ne taram prin galeria stramta spre iesire, cand auzim pe langa urechi "vum, vum"...

Cand ridic capul si vad in fata frontalei liliacul, ocolindu-ma in ultima clipa, incremenesc pe loc. Si nu doar o data s-a intamplat asta. O buna parte de galerie, asa stramta cum e ea, am parcurs-o in compania liliacului. Si pot sa bag mana in foc ca l-am simtit de vreo 2-3 ori cum mi-a mangaiat parul si urechea cu aripa lui...

In fine, trecand peste asta si peste faptul ca am stat aproape 4 ore inauntru, iesind pe intuneric afara (desi ne-am cam miscat in pestera, n-am lalait-o), e greu sa uitam bucuria de care am avut parte cand am dat in salile cu formatiuni care mai de care, dupa un taras pe coate de mai bine de jumatate de ora, in cotloanele acestei pesteri.

De departe cea mai grea pestera in care am intrat si, totodata, de departe cea mai mare satisfactie cand am iesit afara din ea, bucurosi ca am vazut-o si pe asta.

A doua zi am facut o plimbare placuta pe dealurile din apropiere, cu fratele meu si prietena lui.

Gustul dulce-amarui si caldut al diminetilor racoroase de toamna :)

Ce faci acolo ? Te ascunzi ?

Toamna incepe sa-si arate culorile.

Biserica de lemn din Surduc, spre care vom face o plimbare cu bicicleta intr-o zi calduta de primavara.

Coborâm de pe creste şi pătrundem în lumea medievală

2011-09-28T15:57:00.011+03:00

Biserica din Cârţa şi cetatea Făgăraşului,
august 2011

Dupa ce am coborat de pe crestele salbatice ale Fagarasului, impreuna cu Cipri si Oana, alaturi de care am petrecut clipe minunate pe sus, vizitam cele doua obiective amintite.

"Biserica din Cârţa a fost atestata prima oara in 1223. Biserica evanghelica de astazi ocupă de fapt doar corul si absida fostei bazilici. Portalul gotic prin care se intra in zilele noaste a fost probabil mutat de la o intrare laterala; arcele boltilor se intalnesc intr-o cheie de bolta romanica. Cheile de bolta sunt decorate simplu, cu flori de floarea soarelui, iar intre arce se afla ferestre rotunde, cu sase lobi, care au primit ulterior vitralii."

De aici am pornit la festivalul medieval de la cetatea Fagarasului, unde am vizitat un simpatic si modest muzeu, am ascultat muzica medievala si am vizionat o sceneta frumoasa, jucata de cavaleri si domnite.

Si asa am incheiat un concediu scurt, dar frumos. Cu o incursiune in vremurile medievale, de mult trecute.

Dar totusi, salbaticia crestelor ne trage cu ochiul din nou, si din nou, si din nou...

Reeditarea unui vis implinit

2011-09-03T12:39:00.034+03:00

Creasta Făgăraşului, de la vest (Suru) la est (Urlea)
(doar Suru - Buteanu, fiind nevoiţi să coborâm la Balea)
august 2011

Cum o vorba inteleapta spune că lucrurile importante se intampla doar o data in viata, ne consolam si noi cu ideea ca Fagarasul, mai exact, acea iesire de acum patru ani, nu va mai fi ce a fost.

Totul incepea in urma cu patru ani, cand visul nostru se implinea pe varful Urlea, unde, dupa 7 zile rupti de realitatile lumii in care traim si bucurosi ca am reusit sa strabatem creasta, o lacrima firava ne mangaie obrazul atunci cand privieam, pentru ultima data in acea iesire, minunata creasta a Fagarasului.

Vf Urlea, capat de creasta, Fagaras 2007

Asa ca am decis. O facem din nou ! Dupa cateva antrenamente (folositoare), pornim spre creasta Fagarasului, cu gandul de a o strabate din nou, de la vest la est, intr-un concediu de 7 zile.

Dupa lungul drum cu trenul si dupa o noapte nedormita, avem norocul sa ne ia cineva cu masina pana in Sebesul de Sus, la intrarea in traseul spre cabana Suru.

Dupa ce ratam intrarea in traseul si pierdem jumatate de ora pana o gasim (neplacut moment, lipsiti de forta, adormiti si fara chef de asa ceva), urcam abrupt pe piciorul de deal, pana dam in culme, urmand traseul marcat cu triunghi rosu.

Sus, in culme, traseul devine mai lejer, mai racoros. Mai interminabil.

Incet-incet si cu multe pauze ajungem sa urcam mai abrupt, dandu-ne seama ca n-ar trebui sa mai fie mult pana la cabana.

Ajungem la cabana, unde ramanem uimiti sa aflam ca trebuie sa platim pentru campare. Neavand nici pe departe o zecime din forta necesara sa urcam pana la 2000 m, in sa (era mai frumos acolo, mai pitoresc decat langa cabana in constructie), decindem sa ramanem aici.

Fiind doar ora trei si avand timp suficient sa ajungem sus, ne mancau talpile sa ajungem in creasta. Insa, odata intins izolirul sub un brad inalt, n-am mai avut puterea nici sa ne ridicam dupa apa din cort. Am atipit la umbra bradului pana pe la ora 5, dupa care ne-am mai invartit prin zona. Ne-am culcat devreme si am dormit 12 ore fara sa miscam un deget.

Dimineata, pe o vreme nu foarte promitatoare, pornim spre saua Suru, lacul Avrig si apoi refugiul Scara. Nu a plouat deloc, insa norii gri din creasta, vantul si ceata omniprezenta nu ne incurajau deloc.

Iesirea in saua Suru

Trecem pe langa vf Suru pe curba de nivel, apoi incepem urcusul spre vf Budislavu, dupa care coboram spre lacul Avrig. Mereu in ceata.

Coborarea abrupta spre lacul Avrig

Si saua din care am coborat, vizibila dupa ce s-a mai curatat cerul

Stam si ne relaxam mai bine de o ora pe malul lacului Avrig, profitand de cerul care s-a mai curatat de norii cei rai.

Ramanem singurei prin zona, ne mai bucuram de linistea de pe malul lacului si decidem sa continuam pana la refugiul Scara. Am luat in calcul sa ramanem aici pentru ca umarul meu facea urat, dar dupa o pauza mai lunga, am zis sa mai acordam o sansa.

Asa ca plecam si lasam Avrigul in urma.

Poteca care urca spre vf Garbova, de la lac, ne-a impresionat pe amandoi. O poteca minunata, care serpuieste peste culmite si mici vai. A fost o mare placere sa strabatem si portiunea asta din creasta (nu am mai fost pe aici).

Ajunsi in sa, vedem sudul senin, urcusul spre vf Scara si Negoiu, in departare. Continuam spre Scara, unde manati de vremea buna si soarele caldut, facem o alta pauza lunga.

In timp ce ne relaxam, ajungem sa constatam un lucru interesant. A fost una dintre cele mai interesante zile pe munte traite de noi vreodata. De ce ?

A fost o zi a contrastelor, o zi plina de emotii, griji, sentimente placute si mai putin... Am plecat de la Suru prin ceata, nori gri si nerefacuti complet dupa seara nedormita. Am ajuns la lacul Avrig orbecaind prin ceata pana aici, fara a vedea mare lucru. Umarul meu deja facea greva, ma durea infernal la coborarea de pe Budislavu si cea abrupta, spre lacul Avrig. Odihnindu-ne la lac, umarul meu isi revine putintel, iar cerul se curata. Starea de spirit ni se imbunatateste simtitor si decidem sa continuam. Pana sa ajungem spre Scara, privelistile frumoase ne-au facut sa uitam de prima jumatate a zilei, iar umarul nu ma mai durea. Ajunsi sus, inainte de a desface un Fagaras cel Mare, eram din nou increzatori ca vom reusi sa continuam cu bine, dupa ce la lac ne batea gandul sa o luam la vale azi-maine, din cauza umarului meu. O zi a contrastelor care va ramane mult timp ca o amintire a sentimentelor complexe traite atunci.

Fagaras cel Mare :))

Cu capul in nori

Dupa lunga pauza (mai ales ca vedeam refugiul la picioarele noastre, la nici 20 de minute de noi), ne urnim si noi spre adapost, admirand, in plan secund, traseul nostru de maine cu Serbota, Custura Saratii si vf Negoiu.

Punctuletul mic alb e noul refugiu ScaraI; mai devreme tricou, dupa pauza, geaca :)

Seara se incheie cu un apus de zile mari. Unul cam greu de pozat; vantul era atat de puternic incat abia stateam cu fata si aparatul spre apus. Dar a meritat !

Prima zi din randul zilelor "importante". Custura Saratii si varful Negoiu, al doilea din tara. Plecam increzatori, cu un cer curat ca sticla si cu un vant care s-a mai domolit.

Mare mai esti, ca nu te vad prea bine...

Din seria "Omul si muntele" :)

Ajungem pe vf Serbota, de unde incepe Custura Saratii. Aici facem o pauza de masa la umbra rucsacilor, ca soarele era cam aspru.

Noi doi, Custura si Negoiu

Uite, de acolo venim

Si incepem, entuziasmati, exprimand: Custuraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa !

Ajungem in cel mai de jos punct al ei, unde facem o pauza exprimand: Ah, Custura...

Incepem urcusul pe Custura, pana in saua Cleopatrei, de unde incepe urcusul spre Negoiu.

Fiind amenajata in toate zonele importante cu lanturi, nu a pus deloc probleme. Doar la coborari era ceva mai greut cand rucsacul urias din spate ne tragea de umeri in jos.

Moni, la inceputul hornului final

Ajunsi aici si admirand intreaga Custura parcursa, exclamam, oarecum obositi si lipsiti de entuziasmul de la incept: Pfff, aia da Custură !

Si incepem sa urcam spre Negoiu.

Si am ajuns ! Ba mai mult, avem privelisti mai multe ca data trecuta, cand am fost aici.

Spre vest, unde, in ce mai departare vizibil e Suru, de unde venim noi.

Spre sud

Spre est, partea centrala a crestei, zona cu Balea, in nori

La fel, dupa o pauza lunga pe varf, coboram spre refugiul si lacul Caltun, unde campam. De data asta alegem sa coboram prin Strunga Dracului, nevrand sa o mai ratam si acum. Dupa cum ii spune si numele, a fost al naibii de lunga si (relativ) grea, cu rucsacul mare in spate. Dar frumoasa, o experienta de-o viata !

Cuvintele sunt de prisos :)

Ajungem jos, la traseu, obositi si cu umerii in pioneze. Niciunul nu credeam ca va fi atat de lunga.

Pierduti in imensitatea sa

Serpuind printre morene, ajungem la lac, unde ne facem siesta pana la lasarea serii, cu plimbari privelisti si discutii pe alese cu Cipri si Oana, carora le-am aratat cateva frumuseti ale Padurii Craiului, intr-un traseu de toamna trecuta, pe la Ponoara. Ne-au facut placuta surpriza de a ne revedea pe munte, la Caltun, fara ca noi sa ne asteptam la asta.

Reflexia racorii de pe creste

Admirand spectacolul naturii, la final de zi

Dimineata devreme a fost frumos, insa norii s-au repezit asupra crestei cat ai clipi, vantul s-a intetit ca nebunul, iar noi ne vedeam pusi in situatia de a ne lupta cu el, pentru a putea strange cortul. Din cele 10 corturi de aici, al nostru si inca unu stateau aproape neclintite. Cipri, neavand cortul bun la ei, tinea de ancora sa nu ii rupa betele; restul corturilor erau fie umflate ca o plasa in vant, fie culcate la pamant.

Spre Negoiu si lacul, intr-o dimineata frumoasa...

...si un mare zoom pe poza precedenta, pentru a lamuri ceva: se vad doua hornuri; cel din stanga e Strunga Dracului, coborata ieri de noi :D

Cum spuneam, vremea s-a stricat extraordinar de repede, asa ca Cipri si Oana au spus ca ne duc ei pe un traseu frumos, printre jnepeni, cu cascade si cursuri repezi de apa.

Eu, fiind ultimul, vedeam uneori cum cate o rafala ii loveste pe cei trei in fata mea si ii dezechilibreaza bine, insa nu apucam sa ma tin bine ca ma misca si pe mine din loc. Pana am coborat putin, iar vantul s-a mai domolit. Nu era prea placut sa tinem creasta in conditiile astea.

Coboram de la Caltu la Piscul Negru, unde era lasata masina celor doi.

O pauza la racoarea cascadei

Ajungem la masina, ne suim in ea si plecam spre Balea, in speranta ca vremea s-a mai imbunatatit si ne mai lasa vremea sa mai stam la lacul Capra inca o noapte. Ajunsi la Balea, nici loc sa ne strecuram cu masina nu am avut...

Nu a fost prea placuta zona, iar cum nici nu am vrut sa coboram inca de pe munte, ii lasam in urma pe cei doi, iar noi urcam spre saua Capra. Treceam printre diferite specimene cu adidasi, lanturi mari in gat, domnisoare tinute de mana sa nu cada si asa mai departe.

Din cand in cand scoateam capul din pamant pentru a mai saluta cate un batranel cu rucsacel sau semeni de-ai nostri.

Avand destul timp la dispozitie, urcam spre varful Iezerul Caprei. Ne-am bucurat si aici pe deplin de privelisti, de la est la vest si spre sud. Spre nord, la Balea, la aglomeratie, nu neaparat :)

Constienti deja ca maine va trebui sa coboram de pe munte si vazand, in departare, cum ne-ar astepta creasta si vf Moldoveanu, inghiteam in sec si faceam "tai-tai" cu mana unui vis care n-a fost sa fie, din pacate.

E cu atat mai dureros cand stii ca fizicul tau ar mai putea, vremea ti-ar mai permite...

O imagine ce exprima un sentiment cat o mie de cuvinte

Cel mare din departare e Negoiu, de acolo pana aici, creasta pe care am fi parcurs-o pe vantul nebun, daca porneam.

Coboram la lac, unde campam. A doua zi facem un circuit spre Vanatoarea lui Buteanu, varf de pe care privelistile n-au facut decat sa mai invarta cutitul in rana. Adanc !

Oftand la visul spulberat si cu speranta unei reintoarceri cat mai curand...

Spre trapezul Vistea-Moldoveanu, in est...

...si spre creasta accidentata de la Negoiu-Caltun, in vest

Moni si haurile :)

O alta poza din seria "Pe marginea prapastiei" :)

Si coboram de pe varf, agale si hai-hui, pe culmea sudica nemarcata a vf Vanatorea lui Buteanu.

Si cireasa de pe tort sau, pentru a pastra formularea de mai devreme, cutitul din rana...

Prin marinimia si sufletul mare al celor doi amici, Cipri si Oana, avem transport asigurat, doar ca de la limita padurii. Asa ca o luam la vale, taind curbele Transfagarasanului pe unde apucam, uitandu-se grataristii la noi si intrebandu-se "Astia-s nebuni ?!" :)

Incotro ? Pai, pe sub stalpii din dreapta e cel mai bine, mai scurt si fara prea multe specimene ciudate :)

De aici am mers impreuna cu ei la festivalul medieval organizat la Cetatea Fagarasului, unde am ascultat muzica medievala si am urmarit o sceneta medievala frumoasa, cu cavaleri rai, buni, domnisoare si alte personaje. Dar asta e un alt capitol...

Au fost cinci zile de vis, cinci zile care ne-au facut sa vrem sa continuam creasta, insa fiind nevoiti sa coboram, nu ne-a ramas decat sa ne bucuram de putinul care a fost. Dar ne-am bucurat la fiecare pauza, fiecare fir de iarba, mal de lac, stanca si cablu rece, varf batut de vant... peste tot si pe deplin.

Iesirea asta va ramane in amintirea noastra ca fiind incercarea de reeditare a unui vis implinit in urma cu 4 ani, iar alta ca ea nu va mai fi.

Insa, cum am inceput povestioara asta cu acea vorba inteleapta, asa am sa o si inchei.
Nicio alta iesire si niciodata nu va mai fi la fel ca ceea ce a fost pentru noi odata creasta alpina a Fagarasului, de la Scara la Urlea, impreuna cu Marin, trei incepatori in ale muntelui, in urma cu patru ani.

Vf Serbota, inceput de creasta, Fagaras 2007

Lucrurile importante se intampla doar o data in viata...

Cu picioarele la răcoare

2011-08-02T11:02:00.015+03:00

Cheile Sighiştelului şi Cheile Jgheabului,
iulie 2011

Anuntandu-se o prognoza cam nefavorabila si cu atentionare meteo de la INMH, ne hotaram totusi, impreuna cu Dani si Lia si Leo sa plecam de vineri dupamasa spre barajul Vida, unde sa petrecem o seara la foc (dupa o baie buna in baraj).

Broscute la apa

(Ne-a pozat Lia, cu o incredibila tarie de a rezista sa nu intre in apa; noi restul ne-am lasat convinsi de apa buna si racoroasa.)

A urmat o seara cu foc si cantece fara chitara, pana cand atentionarea data de INMH si-a intrat in rol. Pe la 12 noaptea, cu o furtuna sanatoasa.

Dimineata, peste tot era noros, insa decidem sa dam o sansa macar cheilor Sighistelului. Ajungem pe vale, ne echipam cu sandale si o luam amonte. Desi era noros afara si nu mai era chiar canicula dupa ploaia de aseara, a fost placut sa ne balacim cu sandalele prin apa vaii.

Urcam spre pestera Corbasca, un urcus accentuat, cu poteca plina de grohotis si nerecomandat sandalelor cu care eram incaltati toti. In sus am mers cum am mers, dar in jos a fost mai distractiv :)

Pestera adaposteste un frumos lac inconjurat de mici concretiuni si niste coloane si stalagtite-stalagmite, pe o galerie secundara. Leo a surprins mai bine Lacul de Cristal, din pestera Corbasca.

Dupa ce ne-am distrat la coborarea spre vale, mergand mai mult in fund decat in picioare, pornim mai departe amonte, pe o vale invadata de cazaturi. Evident, avea si valea frumusetile ei. Brusturi uriasi printre care te simteai ca-n jungla, cursuri repezi si pitoresti de apa si o padure de culoarea verde crud.

Jungla de pe Sighistel

Ajungem la portalul pesterii Dracoaia, unde pozam frumoasele gururi uriase si pline cu apa.

Oglindirea monstrului din pestera. Cand am ridicat lanterna si aparatul sa pozez pentru dovada, a disparut :)

Continuam spre pestera Pisolca, unde curiozitatea ma indeamna sa ma balacesc ceva mai mult si sa-i explorez cotloanele, pana cand piciorusele inghetate ma indeamna spre iesire.

Continuam spre canionul Sighistelului, cireasa de pe tort a acestei vai.

Un canion frumos si ingust, cu pereti care se ridica mult, mult, mult...

Alungati de gratarele care sfaraiau, muzica asurzitoare si tipetele turistilor de la intrarea de pe vale, cautam refugiu putin amonte, dupa primele meandre ale vaii, unde putem savura susurul apei si focul, in liniste.

A treia zi plecam spre Pietroasa, de unde o luam spre cantonul Pauleasa, aici lasandu-ne aval spre cheile Jgheabului, un obiectiv turistic mai putin cunoscut (fiind nemarcat) din Padis.

La primul contact cu valea ramanem toti cu dintii stransi. Era al naibii de rece ! Atat de rece incat ne dureau picioarele la cea mai mica traversare. Nu degeaba valea iese din izbucul Galbenei undeva la vreo 3 km amonte. N-are timp sa se incalzeasca prea mult.

Continuam, sarind din piatra in piatra si stand cat mai putin in apa, sperand ca ne vom obisnui cu ea, in cele din urma.

Cum spuneam, din piatra in piatra :)

Iar unde nu se poate, spor la balacit :)

Trecerile de apa devin tot mai dese, dar si peisajul, tot mai salbatic, cu pereti din ce in ce mai apropiati si mai mari.

Incep sa apara ici-colo mici cascadute si cursuri repezi de apa, care fac deliciul fotografilor.

Trecerile salbatice fac deliciul tuturor :)

Aici a fost cea mai lunga trecere prin apa. Noroc ca deja eram obisnuiti cu apa; mai bine zis, nu mai simteam frigul :)

Dupa aceasta trecere urmeaza o alta portiune impresionanta, cu pereti de stanca grandiosi.

Covorul multicolor pe care ne mai incalzeam piciorusele

De aici incepe actiunea adevarata, cu treceri de apa in zone in care curge repede, face mici cataracte, ne tinem de pereti si trecem cateva saritori.

Incotro ?!

Fiind cap de coloana, s-a lamurit singura :)

Si o urmeaza si gasca vesela :)

Canionul

Dupa ce trecem de aceasta stramtorare a peretilor, observam ca valea se domoleste, asa ca ne intoarcem. Manati de gandul ca trebuie sa urcam panta abrupta a versantului pana la drum, dupa care sa continuam prin caldura si pe monotonul drum pana la masina, decidem sa ne intoarcem tot pe vale, profitand mai departe de racoare si de frumusetile oferite de ea.

Inca putin si iesim la soare

Si, in final, aruncam o ultima privire, pe ziua de azi, la minunata si racoroasa vale a Jgheabului.

A fost o iesire reusita, in care atentionarea meteo ne-a deranjat doar somnul, iar traseele au fost excelente, pe doua dintre cele mai frumoase si salbatice vai din Apuseni. Daca mai punem in calcul ca altii se topeau in oras, chiar si dupa furtuna, iar noi ne racoream 3 zile la rand, putem spune ca ramane chiar o amintire de neuitat.

Cum altfel sa numesti asa o vale ? :)

Prin poieni pitoreşti şi păduri răcoroase

2011-07-15T10:09:00.011+03:00

Şuncuiuş - Zece Hotare - Damiş,
Pădurea Craiului, iunie 2011

Profitand de racoarea neobisnuita din luna iunie, alegem sa plecam pe doua roti spre munte. Dimineata abia de erau 18 grade, deci temperatura era mai mult decat perfecta. Prognoza spunea soare cu nori, dar fara ploaie, asa ca nu ne ramane decat sa ne bucuram de culorile vii ale padurilor si poienilor.

Plecam in traseul Suncuius - Cariera - Fatoaia - Carmazan (Zece Hotare) - Runcsor - Damis - Bratca. Un traseu numai bun pentru cateva ore de pedalat, insumand cam 40 de km.

Coboram din tren si pornim incet, incet, ca era prea devreme inca pentru asa ceva. Si mai urmau si serpentinele spre cariera...

Asa ca mai tragem chiulul si ne mai dam jos de pe ea, ca-i mai usor cateodata sa o impingi.

Ajungem cu chiu cu vai in Fatoaia, unde facem o pauza la poarta unei case, gasind putina zmeura.
Tanti care locuieste acolo ne-a zis sa mergem mai sus, ca este mai multa.

Mai pedalam 2-3 minute si, spre uimirea noastra, gasim ursoaica in zmeur, mancand pe nesaturate :)

Continuam prin Fatoaia, spre Carmazan, pe un drum forestier care traverseaza paduri inca frumoase si poieni impanzite cu case.

Spre departare avem in prim-plan culmea Vladesei, Varfurasu si chiar Buteasa.

Ornament floral :)

Coborarea spre Carmazan, dupa care urcarea pe dealul din departare

Rapusi de sete si de faptul ca nu aveam decat o sticla la noi, ne simtim obligati sa cautam pe cineva sau macar o fantana la o casa. Cum era cam pustiu, toti erau pe la muncile campului, gasim o casa care parea parasita.

Intram cu grija la un posibil caine, spre un o sursa de apa forata (ce izvoare prin zona asta carstica ?!). Dar era secata, nici aici nu plouase de mult timp. Pe cand sa plecam dezamagiti, iese o tanti din casa si intra in vorba cu noi. De fapt, noi cu ea, ca sa nu para ca vrem s-o jefuim.

Tare simpatica, ne ofera din apa ei putina (si noi luam tot putin, din bun simt) si stam putin cu ea la povesti. Are casa cu interior traditional. O placere inca sa mai vedem asa ceva.

Pe cand ne dam seama ca tanti sufera de diaree verbala :)) (e evident, la cati trec pe acolo...) avem noroc ca ii suna telefonul si asa putem pleca, ca altfel tanti ne povestea intreaga ei viata. Ne-ar fi placut sa o ascultam mai mult, ca stim ca se bucura batranii astia de pe plaiuri inalte si parasite, dar aveam si noi traseul nostru si trebuia sa continuam.

Trecem de Groapa Prislopului (cu ponoarele probabil secate de tot) si incepem coborarea prin padure, spre drumul Rosia-Damis. O coborare mai frumoasa decat ne asteptam.

In padure, la umbra, era atat de racoare incat ne-a luat si o bluza pe noi. In iunie :)

Iesim pe drumul asfaltat Rosia - Damis si continuam spre Runcsor, unde facem o mica pauza pe dealurile din jur.

Popasul

Pornim in urcus cu panta mica spre Damis, insa abia de reusim sa ajungem fara sa ne dam jos de pe bicicleta. Incepuse sa fie cald, oboseala se simtea deja...

Traversam Damisul si, inainte sa incepem minunata coborare pana in Bratca, aruncam o ultima privire asupra depresiunii carstice.

Este, poate, una dintre cele mai frumoase si lungi coborari pe asfalt din zona asta. Aprox 7 km de asfalt lin, vreme buna si vant la pupa. Coboram paralele cu valea Bratcutei, prin Bratca Secatura.

Ajungem foarte repede jos, unde ne tragem suflul si suntem bucurosi ca am incheiat atat de frumos o plimbare excelenta pe bicicleta.

Cu siguranta vom reveni pe acest traseu minunat.

Cavalerii, domniţele şi vrăjitoarele din Evul Mediu

2011-07-11T12:03:00.010+03:00

Serbările Cetăţii Oradea,
iulie 2011

Intr-un weekend de iulie, racoros şi ploios, cetatea Oradea a gazduit festivalul medieval cu care ne-am obisnuit de cativa ani buni.

Toti cei care au vrut sa retraiasca momentele perioadei medievale, aici au putut din plin sa resimta acel sentiment. Sabii, scuturi, zale, domnite, cavaleri, vrajitoare, lupte cu sabii si multe alte lucruri, printre care si o sceneta reusita, cu un subinteles demn de apreciat, rostit astfel: "Sa lasam padurea si natura asa cum sunt, sa nu le mai distrugem".

Un subinteles pe care noi l-am primit cu drag, insa nu il regasim in traseele noastre, din pacate.

Pentru cei care n-au fost la festival sau pentru cei care apreciaza o imortalizare in imagini a acestor frumuseti, voi lasa pozele sa vorbeasca de la sine.

Sursa de energie a cavalerului :)

Domnita aranjand devotata echipamentul cavalerului

Coltul vrajitoarelor

Una ditre vrajitoarele de la festival (a se observa neaparat aspectul malefic al acestei vrajitoare) :)

Si cum pentru fiecare vrajitoare se gaseste un cavaler care sa-i vina de hac, eh, uite ca s-a format unul. (Era imposibil sa nu incerc eu frumusete de casca, manusi si zale.)

(poza de la o cunostinta, site http://oradeabestphoto.ro)

Degeaba m-am luptat eu cu cavalerul acelei domnite, tot cu a mea am ramas :)

(poza de la o cunostinta, site http://oradeabestphoto.ro)

Cavaler in devenire

Asasinul

Daca te apropii, te impung !

Cu toate ca festivalul nu are amplorea celui de la Sighisoara, tot reuseste sa aduca in inimile celor prezenti momentele din perioada medievala, cand vrajitoarele faceau licori magice, cavalerii se luptau cu balauri si domnitele ii asteptau nerabdatoare acasa.

Răcoarea văilor misterioase

2011-06-29T10:22:00.018+03:00

Padiş,
iunie 2011

Ca prin minune, timpul liber, prognoza si disponibilitatea masinii se potrivesc, asa ca profitam de ocazie si plecam spre Padis, impreuna cu Adi, sambata dimineata si cu noaptea-n cap.

Adi si Moni lenevesc in scaune, mai ca nu sforaind de la "valurile" facute de drumul spre Beius. Eu ma bucur de condusul pe un drum liber, la o ora linistita a diminetii. Am ajuns destul de repede in Sudrigiu, iar de acolo, incepe calvarul.

Un drum cat se poate de penibil pana in Pietroasa, un drum care alterneaza, din 50 in 50 de metri, intre asfalt si pietris. Ajungem in Pietroasa si, incurajati de cineva de acasa, continuam spre Boga deoarece drumul spre Padis e mai bun.

Cand dam de el, drumul e exact la fel ca inainte cu un an. Praf ! Atat la propriu, cat si la figurat. Continuand cu atentie si rareori bagand in viteza a doua, ajungem in saua Scarita si lasam masina pe marginea uvalei Balileasa.

De aici pornim in traseul de azi, spre Focul Viu, Poiana Florilor, cheile si izbucul Galbenei, dupa care ne intoarcem pe la avenul Bortig si Cetatile Ponorului. Vremea e excelenta.

Pornim pe banda galbena, unde facem o mica pauza de masa in sa, inainte de a cobora spre ghetarul Barsa.

Cu roua in picioare, plecam spre groapa de la Barsa.

Am incercat sa coboram, insa ne-am intors deoarece nu aveam cum sa continuam pe panta de gheata fara coarda.

Am continuam spre Focul Viu, trecand pe langa Taul Negru, asezat pitoresc si contrastand puternic cu verdele crud al padurii. Trecem si de pestera Neagra si facem o pauza la Focul Viu.

Vazand ghetarul Focu l Viu intr-o primavara, in toata spledoarea sa, am coborat doar pana la balustrada si n-am pozat nimic. Ce-i drept, ne-au revenit amintiri dragi de acolo, dar ne-am si amintit cum ne-au inghetat degetele pe aparat :)

Continuam coborarea spre Poiana Florilor, prin poiana, dupa care ajungem la intrarea in cheile Galbenei.

Intram pe sectorul de chei. Incepe brusc, cu lanturi si e spectaculos.

Mult soare, mult verde, curs salbatic de apa cu multe cascadute si racoarea de care aveam nevoie. Ne bucuram pe deplin de aceasta iesire si de fiecare moment petrecut ba sarind din piatra-n piatra, ba atarnati de vreun cablu.

Incepe proba de echilibristica in natura.

Ne apropiem incet de cascada Evantai, strabatand inaltul culoar format de peretii cheilor.

Urcand pe langa cascada, incepem sa ne dam seama ce sistem carstic s-a format aici. Cascada e resurgenta. Mai in amonte, am intrat intr-o gura de pestera care dadea la firul subteran al vaii. Si mai in amonte, era ponorul in care intra apa.

Tot sistemul, privit in ansamblu, arata ca un sistem carstic al unei pesteri. Izbuc, curs subteran, resurgenta. Foarte interesant, chiar special. Cunosteam cum stau lucrurile din punct de vedere speologic, dar sa le vezi pe viu, intr-un spatiu atat de restrans, e chiar uimitor.

Mai pe intelesul tuturor: intra apa intr-un portal, strabate un curs subteran la care turistii au acces si iese in cascada Evantai.

Ne continuam traseul spre izbucul Galbenei, nu neaparat sa-l vedem, ci ca ne era sete si am ramas fara apa.

Incepe o portiune cu poteca mai accidentata, dar amenajat cu cablu. Nimic periculos pentru noi.

A se observa reactia lui Adi :))

In actiune

La izbucul Galbenei facem o pauza de masa si de odihna, inainte de lungul urcus spre avenul Bortig.

Aici firul povestii se intrerupe, deoarece a fost un urcus destul de obositor prin padure. Trecem de saua cu pricina si incepem coborarea spre traseul Cetatilor Ponorului.

Adi decide ca se intoarce la masina, e prea obosit sa coboare in doline. Noi, stiind ca pe maine se anunta vreme mai rea si fiind dornici sa ne atingem ţelul, ramanem la planul stabilit. Noi ne-am revenit in coborare spre traseul Cetatilor, insa Adi, nu. Pentru el era prima iesire mai "sanatoasa" din acest an.

Din pacate (si mai ales din cauza marcajului deficitar), pierdem coborarea spre dolina 3 si continuam pana la coborarea spre portal.

Incepem noi sa ne gandim ca nu suntem in coborarea spre dolina 3 cand vedem domnisoare in sandalute, desculte sau domni in papucei de guma. Totusi, nu ne prea venea sa credem ca am gresit ceva.

Insa, in momentul in care dam la belvedere asupra portalului...

...pe langa fiorul care ma trece din cap pana in picioare si ma face sa raman cu gura cascata (eu le vad pentru prima data, Moni le revede dupa mult timp), incercam sa ne dam seama unde am omis ceva. Tot nu ne iese. Invartim harta in toate partile, dar degeaba.

Coboram spre portal, iar cand am vazut marcajul spre dolina 3, ne-am dat seama ca undeva am omis devierea. Eh, cu atat a fost mai mare surpriza vederii portalului, cu cat nu ne asteptam sa dam sus, la el, ci la baza lui. Nu pot spune decat ca e imens si spectaculos. Restul sunt... vorbe goale daca nu vezi cu ochii tai.

Trecere spre dolina 3

Fiind deja prea obositi, dupa 8 ore trecute deja pe traseu, nu mai coboram, ci ne intoarcem spre masina, pe acelasi traseu pe care am coborat, prin fata portalului.

Ajunsi la masina dupa 9 ore de traseu continuu, cadem in fund pe izolire si ne odihnim, bucurosi ca ne-am atins obiectivele pe ziua de azi. Pana sa ajungem la masina, am trecut prin vesela poiana Glavoi, unde muzica suna din plin si gratarele sfaraiau.

Cum nu e loc de noi in asemenea loc si aveam nevoie de odihna dupa asa un traseu, nu de muzica mai stiu eu cui, campam intr-un loc retras, savurand un ceai din muguri de brad.

A doua zi, stiind ca vine vremea nefavorabila in a doua jumatate a zilei, ne rezumam la un traseu mai mic. Facem circuitul pe la Balcoane, dupa care coboram in dolina 3, in Cetati si ne intoarcem la drum.

Belvedere Dolina 2

Traind pe muchia... libertatii :)

Coboram in Dolina 3, dupa care in pestera.

Pe urmele razelor caldute

Noi mai pierdem vremea cu pozatul, iar Adi revine la suprafata. Vazand ca apa e mica, am incercat traversarea prin pestera, ca sa iesim direct la portal.

Am trecut culoarul drept fara probleme, insa, la cotitura, cand am vazut ca firul vaii are saritori si cascade, iar portalul inca nu se zareste, trebuie sa recunosc ca eu (Cristi), m-am panicat putin ca un incepator. Usoara stare de spaima n-a fost cauzata de faptul ca am dat de greu, ci de faptul ca eram in miezul pesterii si stiam de prognoza de furtuna pe a doua jumatate a zilei.

Ne-am calmat si ne-am intors fara probleme, trecand peste situatie impreuna, cum am facut-o si o vom face mereu.

Adi anticipase ca o sa trecem prin pestera, insa, cum n-am reusit, ne-am intors prin Dolina 3, spre portal.

Urcam la drum. Aici, ne despartim. Adi merge din nou spre masina sa se odihneasca, noi pelcam spre pestera Caput. Din pacate, apele erau mici, asa ca n-a fost pe atat de spectaculoasa pe cat speram sa fie "valtoarea" de la intrare.

Vazand ca e un traseu ce traverseaza spre poiana Ponor si neavand chef sa ne intoarcem pe drum, il urmam.

Ne cautam un loc comod, pe o stanca si facem o pauza lunga, admirand jocul norilor plumburii. Dupa mai bine de o ora de relaxare in poiana pustie, plecam si noi spre masina, sa nu ne dea Adi disparuti. El sforaia bine-mersi sub un brad :)

Dupa cativa ani de mers pe munte prin locuri stiute si apreciate de putini turisti, dupa zeci de trasee peste coclauri, ajungem si noi sa vedem superlativele Apusenilor. Si nu degeaba le-am numit asa !

O iesire de vis, din care ne intoarcem spre casa multumiti si cu bateriile incarcate.

Si cu sufletele tot incarcate :)

Din nou... "acasă"

2011-05-21T20:05:00.019+03:00

Aceeaşi minunată Vlădeasa,
mai 2011

De azi pe maine ne hotaram sa plecam pe munte, favorizati de o mica pauza de lucru si o prognoza meteo cum nu se putea mai bine. Tinand cont ca anul asta inca nu am prins asemenea conditii, meritam si noi putin noroc.

Si plecam spre Vladeasa, avand norocul de a fi luati pe sus de o masina si azvarliti in Sacuieu. Am sarit peste cei 7 km de asfalt. Nici nu se putea sa incepem mai bine tura.

Fiind in zona, decidem sa urcam pe culmea arborelui sequoia.
Astfel, traseul nostru a fost Sacuieu - arborele sequoia - Rogojel - cabana Vladeasa - campat la 1700 si un du-te vino pana pe varf, pentru un apus de zile mari.

Cum primavara montana e inca in toi, oamenii isi munceau pamanturile de zor, numai noi ne simteam ca niste intrusi.

Spre deosebire de ceilalti ani in care am fost primavara in Vladeasa, anul acesta am serpuit printre sumedenii de campuri cu papadii. Galbenul era pretutindeni. Iar spre varf zaream zapada. Un sentiment placut atat ochiului, cat si sufletului, cand stii ca treci, intr-o zi, prin cateva stadii ale primaverii.

Serpuire

Din ciclul "calator in Apuseni" :)

O alta casa a bunicii

Ajunsi in Rogojel, incepem sa urcam spre cabana. Caldura incepea sa fie tot mai apriga, rucsacul tot mai greu; noroc pe noi ca ne indreptam tot mai sus, unde vantul si racoarea inca stapanesc departarile.

Trecem de stanele din Poiana Franturi si iesim in luminis. Adierea ceva mai intensa a vantului era mai mult decat binevenita.

Trecem pe langa cabana Vladeasa si urcam spre varf, cu pasi marunti si greoi. Panta mai mare, drum mai accidentat si santierul partiei de schi, care nu ne prea multumea nici privirile, dar nici sufletele.

Trecem de aceasta zona, iesim din padurea de conifere si continuam spre pajistea alpina, zarind cateva branduse, la umbra jnepenilor si pe marginea peticelor incapatanate de zapada :)

Dupa ce ne montam cortul pe un mic picior de plai, cu privelisti largi spre apus, ne permitem sa-l lasam acolo si sa ne plimbam pe la pozat de branduse. Ar fi pacat sa treaca un an fara sa savuram frumusetrea acesto minunate si firave flori primavaratice.

Armata branduselor invadand teritoriile zapezii :)

Si, fara sa ne dam seama, timpul zboara, iar noi ne indreptam spre varf, la apus.

De pe varf avem o minunata priveliste spre inima Apusenilor. Varfurasu, platoul Nimaiesei, vf Britei si Buteasa si, in ultimul plan, culmea celor doua Cucurbete, toate scaldate in culorile calde ale apusului.

Desiguur, in aceleasi culori calde era scaldat si uriasul care ne latra de la cabana meteo, din cauza caruia am tras o sperietura de zile mari. Cum faceam un pas mic, ne latra; n-a vrut sa ne lase sa plecam. Fara bete, fara rucsacuri, fara nicio apare. Nasol moment.

Cum toate situatiile dificile de pe munte (si nu numai) se rezolva cu mult calm si gandire, am scos-o si noi la capat. Ramane, mai presus de toate, amintirea acelor culori calde care se revarsau peste culmile domoale ale taramurilor mult iubite.

Noapte buna, soare. Sa mai vii si maine pe la noi. :)

Savurand ultimele adieri calde pe ramurile lor

Si soarele, care isi scoate piciorusele de sub plapuma, dupa cum a spus Moni :)

Ajungem in pas vioi la cort si ne bagam la caldurica. Dupa lasarea noptii, ies afara si raman uimit. Cerul era impanzit de sute de stele, luna stralucea puternic, iar spre vest zaresc o pata de lumina; dupa cateva minute de orientari si cugetari, realizez ca vad luminile din Oradea de pe Vladeasa :)

Dimineata ne intampina cu un rasarit care se ridica la inaltimea apusului.

Pornim echipati si batuti de un vant taios. Pe masura ce coboram, hainele sunt tot mai scurte.

Aseara, in aceeasi directie, se zarea Oradea.

A doua zi am strabatut traseul de intoarcere la tren: varf - cabana Vladeasa, Piatra Banisorului - Visagu - magura Tranisului - cetatea Bologa - halta.

Ajunsi in larga poiana a Pietrei Banisorului, facem o lunga pauza de masa si de incarcat bateriile la soare pe aceste plaiuri mioritice.

Dupa mai bine de o ora de lenevit la soare, coboram spre Visagu pe una dintre potecile-ravena din padure.

Dupa ce trecem din Visagu in Tranisu, continuam pe drumul care merge spre magura Tranisului, niciunul dintre noi neavand chef sa tropaie pe asfaltul din Bologa.

Chiar inainte de a iesi pe magura, zarim un loc la umbra unui copac, de unde avem o minunata priveliste a intregului traseu, pana pe Vladeasa. Era atat de frumos incat si aici am petrecut o buna parte din timp.

Coboram apoi pe un picior de plai, pana la cetatea Bologa, de unde suntem la asfalt imediat.

Din pacate am calculat gresit timpul si am fost nevoiti sa alergam, la propriu, pentru a ajunge la tren. Un alt revers (pe langa sperietura cu cainele de pe varf) al celor doua zile minunate petrecute plaiurile impanzite de verdele crud al primaverii. Am ajuns trenul cu 1 minut inainte sa ajunga in statie, aproape cazand de pe picioare.

Asezati cu fundul in tren si luand o gura maaaaaare de aer, facand cu mana Banisorului din halta valea Draganului, suntem multumiti ca am petrecut doua zile de vis, pe meleagurile primavaratice ale Vladesei.

Vara şi iarna pe uliţă

2011-05-16T16:51:00.005+03:00

După cum spune vorba... Muntele e frumos si special in fiecare anotimp.
Un catun din Vladeasa, cu garderoba diferita :)

Liniştea de dinaintea furtunii

2011-05-08T18:25:00.016+03:00

Culmea Scoruşeţului,
Aprilie 2011

Intr-o apriga campanie impotriva "modei" numite 1 Mai, iesim la munte de 30 aprilie. Am inteles noi de ce exista acest 1 Mai si de ce e atat de important pentru majoritatea dintre noi, insa nu am inteles de ce trebuie sa fie un motiv(si de multe ori, singurul in cursul anului) pentru a iesi la munte.

Asa ca am iesit de 30 aprilie la munte.
Ne vedem cu Lia si Leo si pornim spre Tranisu, localitate care incepe de pe valea Draganului si se extinde pe dealuri.

Lasam masina pe vale si facem un circuit foarte pitoresc prin catunele din zona, punctul culminant fiind vf Scorusetu, pe limita de judet dintre Cluj si Bihor.

Urcam abrupt pana ne incalzim. Dupa jumatate de ora dam de primii pomi infloriti si primele case locuite, semnalate de cativa caini cu gura mare (de obicei, cam atat :) ).

Ne-ajung tătarii din spate...

...dar se pare ca n-aveau treaba cu noi, au plecat mai departe

Si un mic secret: am dus tratate de pace cu conducatorul tatarilor :)

Padurea era de-un verde cruuud, iar din ea, ici-colo, cate un cires iesea in evidenta cu florile sale albe.

Dam de primele suri acoperite cu paie. Traseul de azi abunda in suri acoperite cu paie, inca pastrate bine.

Daca bine retinem, pe acest traseu am numarat cam 10 suri, care mai de care, una mai ţanţoşă ca alta, una mare, alta mica, una ascunsa printre copacii cu frunze fragede si flori firave, alta in plina poiana, avand o priveliste frumoasa spre plaiurile inca iernatice ale Vladesei.

Un mic Trascau, aici aproape de noi.

Ne intalnim cu o babuta tare simpatica si petrecem cateva minute cu ea la povesti, bucurandu-se ca are cu cine povesti. Era singurica pe acolo si se mira ca noi vrem sa mergem spre plaiuri mai salbatice si mai inalte, cand toti pleaca la oras.

Hmm, ma trece un deja-vu...

Ajungem in zona ceva mai alpina, unde norii deja prezentau o amenintare. Spre altitudinile mai mari ale Vladesei ploua de-a binelea deja. Piscurile inzapezite abia se mai zareau prin perdeaua de nori plumburii. Partea buna e ca nu se auzeau tunete. Asa ca decidem sa continuam traseul, oarecum cu o mica retinere; normal, cine are chef sa fie ud leoarca la nici 15 grade ? :)

Dealul Mincii, vizavi de noi, cu ale sale suri cu paie, beneficiaza inca de razele caldute ale soarelui.

Tranisu, de asemenea.

Se intuneca si incepe sa ploua marunt. Eram deja pe vf Scorusetu, cel mai inalt punct al traseului de azi. Ne refugiem sub un pin batran si ascultam cum, in jurul nostru, ploaia cade marunt si rece. Noi, tolaniti pe ace de pin uscate si inspirand aerul curat, ajungem la concluzia ca de multa vreme n-am savurat un asa moment de liniste.

Se opreste ploaia. Incepe iar, dar tot marunt. Cand se opreste a doua oara, o luam din loc ca deja se facea frig. Tinem o culme la fel de pitoreasca precum cea pe care am urcat, pana jos, la masina.

Alte suri acoperite cu paie si pomi in plina floare ne ies in cale. La o adiere mai puternica a vantului, firavele petale isi iau zborul, calatorind agale spre vale.

Pe culme ne intalnim cu 3 magarusi tare simpatici, unii curiosi, altii timizi.

O sura cu un gard specific catunelor...

Fotograful si ajutorul de fotograf in actiune

Curiosul

Florile de cires, cu a lor mireasma care te ademeneste sa nu mai pleci acasa.

Coboram la masina si plecam spre Bratca, unde Lia si Leo raman peste noapte, iar noi stam pe un plai verde, asteptand trenul mangaiati de razele caldute ale soarelui si... sufland in papadie :)

A fost o iesire frumoasa, cu o ploaie sanatoasa care ne-a ocolit, cu raze caldute de soare, pomi infloriti, magarusi si suri acoperite cu paie. Un traseu frumos, o zona minunata.

Pedalând spre pajişti înflorite

2011-04-23T22:29:00.010+03:00

Şuncuiuş - Tomnatic - Călăţea - Aştileu
Aprilie 2011

Dupa ce au inflorit pomii in oras, tragem de noi putin mai tare si facem cumva sa avem o zi libera. Una dupa muuuult timp... Asa ca plecam spre munte, dar nu oricum. Ne suim bicicletele in tren si plecam sa strabatem un traseu pitoresc, nu prea lung si numai bun de dezmortit picioare dupa iarna lunga.

Oare cu cine seamana ? :)

Coboram in Suncuius infolofiliti bine si pornim pe valea Izbandis in sus, spre Tomnatic. Ajunsi la izbucul Izbandis, nu mai rezistam si trecem direct la tricou, cu toate ca afara erau cel mult 15 grade. Valea urca abrupt, mai abrupt decat anticipasem noi, asa ca, dupa primele... 5 curbe ne dam jos de pe biciclete si impingem de ele.

Iar ne urcam, iar ne dam jos. Tot asa, pana cand ajungem spre obarsie, unde era mai plat. Aici urcam pana intr-o sa, de unde se vad primele case ale Tomnaticului.

Lectia de mic se-nvata

Din pacate, primavara inca nu a ajuns si aici sa-si prezinte spectacolul in toata splendoarea ei, asa ca nu ne ramane decat sa pedalam in continuare si sa ne bucuram de cele cateva firave flori din iarba si de aerul curat.

Facem o mica pauza la intersectia cu drumul spre Gugu si Pestera Batranului, de unde avem o priveliste frumoasa.

In ultimul plan, saua dinspre care venim

Ne continuam traseul prin Tomnatic, spre Cornet. Dam de prima portiune cu asfalt, care urmeaza o curba de nivel a unui deal mai mare, cu vederi ceva mai largi.

Vantul ne falfaie pletele iar noi ne bucuram de drumul pustiu. Ajungem sa intram in Calatea, unde padurea era plina pana la refuz de leurda. Covoare intregi de-un verde crud se lasau in dreapta si stanga drumului, spre vale.

La intrare in sat, facem o pauza la marginea unui frumos covor de banutei. Nu, nu se dau bani acolo, ci flori albe si mici, numite asa.

De aici continuam spre biserica de lemn (recent renovata) din Cornet, iar apoi, la scurt timp, drumul de masina coboara in valea Mnierei. Insa noi decidem sa tinem un drum de carute ce urmeaza curba de nivel, printre casele risipite pe dealuri.

O zona minunata, extrem de pitoreasca, numai buna de pedalat.

Aici facem o alta pauza mare (una din cele 3 pauze mari, ca doar asa-i frumos sa iesi in natura... si miscare si odihna :) ), avand in prim-plan culmile pe care-si rasfira casele satul Galaseni.

Incepem coborarea spre vale, la drumul de masina, dupa care ne continuam drumul spre gara. Un drum in serpentine plin de macadam... nu foarte placut.

Piticul si gigantii :) (e si-un pitic pierdut pe sub giganti, pe acolo)

Insa acolo unde cat vedeam cu ochii era verde si inflorit, acolo unde pedalam si vantul ne racorea, iar privelistile ne acaparau atentia...

...acolo te simti cu adevarat liber.

Pe urmele soarelui...

2011-04-02T21:35:00.002+03:00

...si asteptand cu nerabdare venirea primaverii viu colorate :)

Spre comorile ascunse, prin omătul proaspăt

2011-02-24T21:47:00.008+02:00

Peştera Cubleş, Valea Videi
Februarie 2011

Dupa mai bine de 2 luni in care n-am mai pus piciorul afara din orasul asta plin de mocirle, noroaie si zapada murdara, am ajuns sa avem o zi libera complet, o duminica. Vorbim cu Lia si Leo, insa unde sa iesim ? Tot la mocirle si noroaie ?

Se anunta ploaie, asa ca ne gandim ca luptam putin cu noroaiele si in cele din urma tot ajungem la Pestera Cubles, cu plecare din satul Tomnatic. A doua zi dimineata, pe cand sa ne intalnim si sa decidem daca mai are rost sau nu sa mergem dupa atata ploaie, ramanem toti gura-casca. In oras, totul era acoperit de o nea de 5 cm, pana si copacii.

Nu stam mult pe ganduri si plecam, iar ora 10 ne gaseste la inceputul traseului, cu capul aproape in nori. Peisajul era de vis. Zapada (nu mocirla) cat vezi cu ochii, copaci incarcati pana la refuz si o temperatura numai buna de plimbat.

Mergand la GPS, gasim o poteca intortocheata, care ne scoate, cu chiu cu vai, jos in valea Cubles. Repet, peisajul era de vis, cu greu descris in cuvinte sau poze...

Printre copacii incarcati de neaua grea

Gasim poteca spre pestera si incepem sa urcam. Pentru prima data asistam la o premiera pentru Lia si Leo. Pe langa faptul ca mai vad si ei ceva nou, avem si onoarea ca noi sa fim cei care-i indruma pe poteca. Bine, GPS-ul, dar noi i-am dus la gura pesterii :))

Macar ne-am revansat si noi putin asa pentru sumedeniile de frumuseti pe unde ne-au carat dupa ei...

Pe poteca spre pestera Lia vede cum un ghiocel plapand isi scoate capul prin plapuma de zapada. Inca unul, inca unul, uite si mai multi, uite si branduse... Minunat !

Vestitori ai primaverii...

...si fratiorii lor :)

Ghiocei mici, ghiocei mari, care ce vede :)

Si-am intrat in pestera, de unde am iesit dupa mai bine de 2 ore de satisfacut priviri si aparate foto.

Fotografiile exprima putin mai bine decat cuvintele, insa nu mai bine decat realitatea locului.

Moni si tribul

Si un locuitor al tribului izgonit

Palmier, bananier sau umbrela ?

Nu te ascunde că te văăăăăd ! :)

Captivă acolo jos...

Cateva gururi erau pline cu apa, fiind mult mai frumoase decat vara, cand nu au deloc.

Minunata structura incretita

Dupa ce epuizam toate subiectele de fotografiat si de privit, iesim la lumina rece a iernii si pornim pe valea Vida, ca mai apoi sa urcam iar spre platou, unde era masina.

Valea, cu al ei alai carunt

Pe cand sa credem ca frumusetile au disparut, Leo ne face semn la toti sa ne oprim si sa nu respiram. O vulpe se apropia de noi, fara sa ne fi simtit. Neputand sa ratez asa un moment, ma pitesc langa Moni, asa mai camuflat ca eram gri ca natura si scot aparatul.

Inainte sa-si ia talpasita, o prind ! Si Doamne, ce simpatica poate fi...

Ajunsi sus in platou, inaintam printr-o ceata cum nu cred c-am mai prins inca. Pe langa faptul c-o tai cu cutitul, stau sa ma gandesc cum reusea Lia sa-si croiasca drumul... Nu vedeai un copac decat cand erai pe la vreo 10 metri de el.

"Nebuni de alb" croindu-si calea

Ajunsi la masina si bucurosi c-am mai petrecut o zi pe meleaguri cu zapada imaculata si privelisti superbe, plecam spre casa, lasandu-ne inima, dar si pe noi...

...captivi acolo jos !

În ajun de anul nou

2011-01-03T16:53:00.008+02:00

Vişagu - Tranişu, munţii Vlădeasa
decembrie 2010

Dupa un val de caldura in care s-a topit aproape toata zapada de prin Apuseni, iata ca vine iarasi valul racoros care aduce, odata cu el, si nametii mult asteptati. Dupa cateva zile de ninsoare, decidem sa plecam in penultima zi a anului spre Vladeasa, sa ne bucuram de zapada proaspata.

Cum prognoza se anunta buna iar zapada o banuiam a fi din belsug, dimineata zilei de 30 decembrie ne gaseste in tren. Mizam pe faptul ca, macar in ajun de an nou avem si noi putin noroc sa ne ia cineva cu masina pana in Sacuieu si bine am facut !

Dupa cateva minute pe asfaltul din Bologa ne ia un mic 4x4 cu niste oameni de munte ca noi si ne lasa la intrare in Sacuieu, de unde drumul de masina deviaza spre Visagu. Ajunsi aici, dupa ce pana la iesire din bologa cerul nu dadea semne de senin, cand ne dam jos ramanem uimiti. Nici urma de nor. Toti norii se opreau la culmile mai mici, neavand "curajul" sa inainteze spre Vladeasa.

Dupa ce lasam in urma noastra valea aburinda a Hentului, pornim pe o culme de stanga a vaii Ordangusa, traseu care ne scoate direct la biserica din Visagu.

Pana sa iesim la primele case din Visagu, traseul nostru pitoresc traverseaza o frumoasa si impodobita padure de cristale, cu copaci a caror crenti stau sa cada od ata cu zapada pe ei.

Cand iesim in primele poieni avem mici privelisti spre Rogojel si Vladeasa, plauri mangaiate de soarele care stralucea pe un cer ca sticla si risipea ceata de pe vai.

Cu toate ca soarele era exact in directia peisajului pitoresc si era greu sa surprindem aceste momente minunate, plaiurile care se risipesc in ceata au mereu un farmec care ne incanta privirile.

Expozitia

Dupa ce ajungem la primele case, suntem latrati de aproape fiecare caine. Nu le dam pasare si inaintam spre centrul satului.

Vecinii

Coboram intr-un fund de vale, ca mai apoi sa tinem un drum pe o curba de nivel a Magurii Visagului, de unde avem o minunata perspectiva asupra acestei oaze de vis.

Cum spuneam mai devreme, cu cainii, se pare ca suntem analizati la fiecare colt de casa :)

Ba mai mult, niste aratanii cu antenute ciudate si-au facut aparitia pe-aici. Ciudat platoul asta :)

Un alt ham-ham suparat, care a cam ezitat cand a vazut ca suntem pasnici...

Continuam spre Tranisu si Magura Tranisului, pentru a cobora spre Bologa. Pe masura ce ne apropiam de magura, norii prindeau curaj tot mai mare si incepeau sa inainteze spre Vladeasa si, totodata, spre noi. Cam sumbru gandul ca trebuie sa intram in ceata rece si umeda...

Cum nu aveam incotro, am intrat in nori si am profitat intens, inca o data, de aerul curat din nori.

Dupa cateva ture de derdelus cu capacelul de plastic la fiecare panta pana in Bologa (vorba vine fiecare...), am ajuns la drumul care da la cetate si de acolo, jos la gara, prin negura rece a noptilor geroase de iarna. Geroase nu gluma, ca s-a lasat un frig de numa' !

Cum nu puteam incheia anul decat cu o plimbare minunata la munte, am avut parte de una feerica, sperand la un an nou cu mai multe iesiri in natura !

Zăpadă pufoasă de decembrie, în Vlădeasa

2010-12-13T13:19:00.012+02:00

Munteni - Seniu Mare (culmea Scoruşeţului),
decembrie 2010

Am plecat cu Lia si Leo spre Munteni (com. Bulz) sa ne bucuram de prima zapada mai sanatoasa a acestui sezon. Debarcam in sat, la poalele culmilor montane modeste, echipati corespunzator temperaturii de -11 grade de afara.

Pornim pe culmea pe care isi insira casele catunul Dragusu, avand in plan sa iesim apoi in platoul carstic care se afla intre acest catun si varful Seniu Mare, un platou care, dupa spusele Liei, ar trebui sa fie pitoresc si impanzit cu salase de vara.

Zapada si vremea au fost mai mult decat minunate. Soarele stralucea in voie pe un cer curat ca sticla, iar zapada masura de la 10 cm in vale, pana pe la 20-25 de cm in platou si pe vf. Seniu; o zapada pufoasa de vis, numai buna de tarat picioarele prin ea.

Din cand in cand vantul mai adia putin, scuturand copacii incarcati cu zapada, oferind o imagine feerica, de basm chiar.

Dupa ce strabatem un drum forestier, iesim in platou, unde privelistile ni se deschid. Multe salase de lemn, folosite in sezonul cald, care acum sunt parasite, insa foarte pitoresti, risipite ici-colo prin poieni.

Gasim inscriptii ciudate, realizate probabil de extraterestri :))

Batem un traseu care inconjoara modestul platou pe marginile sale, ca mai apoi sa incepem urcarea spre vf. Seniu.

Farmecul Apusenilor e pretutindeni...

... si ne incanta privirile

In urcus spre varf, ni se dezvaluie, incet-incet, intreg platoul. Un simpatic platou carstic, situat printre culmile cu substrat cristalin si vulcanic ale Scorusetului, unul dintre cele mai mari varfuri din muntii Vladeasa.

Ciudata asezarea acestui platou, deoarece in toti muntii Vladeasa nu se intalnesc asemenea platouri cu vai dolinare. E mai mult specific Padurii Craiului, insa, cum e situat intre Padurea Craiului si masivul Vladeasa, probabil putem trage concluzia de aici ca se aseamana cu amandoua masivele.

Ajungem in padurea ingreunata de chiciura si zapada :)

Ajunsi pe vf Seniu, pe culmea principala dintre Vladeasa si Padurea Craiului, avem largi privelisti spre ambele zone. Inaltimile ceva mai mari ale Vladesei ne atrag parca, insa, cand ne gandim ca acolo vantul e si mai salbatic, parca e bine unde suntem :)

Dupa ce ne-am saturat de clatit ochii cu privelisti hibernale, coboram pe un picior abrupt direct pana intr-o sa, de unde, pe curba de nivel, traversam o padure de conifere incarcata cu zapada si iesim in alt catun, pentru a ne indrepta, incetisor, spre masina.

Pentru toti cei care nu cred in existenta lui Mos Craciun si a spiridusilor lui, vom dezvalui misterul.

Am gasit casutele spiridusilor ! :)

Coborarea o facem cam anevoios, prin poieni batute puternic de vant, peste gardurile satenilor si pe unde am mai apucat, serpuind mai departe printre alte case risipite hai-hui.

Cine nu si-ar dori asa o casuta de vara, cu asa o priveliste ?!

In versantul opus, culmea cu catunul Dragusu, pe care am urcat dimineta.

Pana sa ajungem jos in vale, luptandu-ne cu gardurile, panta ceva mai abrupta, padurea si zapada pufoasa care fugea de sub picioarele noastre, Lia a fost singura castigatoare, restu tragand fiecare cate o cazatura; amuzanta, desigur, ca doar stratul de zapada era un bun amortizor.

A fost o iesire la prima zapada a acestui sezon, o iesire frumoasa in care ne-am delectat si ne-am bucurat de maruntele (dar minunatele) privelisti ale culmilor impanzite cu case, risipite prin poieni.

În dumbrava minunată, unde toamna-i fermecată

2010-10-28T11:28:00.012+03:00

Dumbrăviţa de Codru, munţii Codru-Moma,
octombrie 2010

Amintindu-ne de o invitatie mai veche la o seara haiduceasca undeva in varf de deal, de la Dani, o acceptam repede si plecam spre Dumbravita de Codru, o mai veche destinatie inca neatinsa de noi. Plecam pe o ploaie mocaneasca de toamna, intram in defileul Crisului Negru cuprins intre localitatile Soimi si Borz, dupa care imediat parasim drumul asfaltat si ne angajam in urcarea spre Dumbravita de Codru.

Culorile toamnei ne sar in ochi, insa datorita vremii nefavorabile, nu facem oprire si plecam direct spre casuta. Cand ajungem la ea, ramanem uimiti ca tot ce ni s-a spus s-a adeverit.

O casa traditionala mica, avand haine vechi, un tulnic si diferite ornamente care atarnau pe perete, o soba de teracota cu plita, lazi de zestre, paturi cu paie si, nu in ultimul rand, iluminatul incaperii cu ajutorul unei lampi. Niciodata n-am trait un sentiment mai rustic decat acesta !

Dat fiind faptul ca ploua in continuu, fara a ne da niciun ragaz de a iesi la o mica plimbare, ne multumim a ne odihni in casa sau pe prispa ei, incercand sa imortalizam cat mai bine efectul rustic al acesteia.

Iar cand a venit seara si lampa si-a intrat in mana, am decis ca e timpul sa chemam menestrelii pentru a insufleti atmosfera din casa. Si ce-au mai insufletit-o... :)

Pe langa tara domnita cu chitara-n brate, a mai fost si un tanar domn cu un fluier si o tobita. Ce amintiri, ce melodii, ce atmosfera !

Sub efectul licorilor bahice, instrumentele s-au inmuiat si au incetat a mai canta cum trebuie :)) asa ca ne-a furat somnul in patul cu saltea de paie... Pana in toiul noptii cand, sub grasul de Cristi, s-a desprins o scandura si l-am gasit picat printre scanduri. Motiv de a rade a doua zi, insa atunci, pe moment, toti am fost in picioare in nici o secunda, speriati de trosnitura si gandindu-ne sa nu fi picat acoperisul pe noi.

Cu emotii din cauza prognozei favorabile pentru a doua zi, ne trezim entuziasmati la ora rasaritului. Cand scoatem capul pe geam si vedem o ceata groasa de-o taiai cu cutitu in felii, am ramas dezamagiti. Am facut o cafeluta, am facut curat si am plecat la o plimbare.

Am facut un circuit care inconjoara, pe margini, platoul carstic Dumbravita de Codru, cu plecare spre vf. Zbarcioaia si retur spre biserica din centru, iar mai apoi, tiptil si incetisor, spre casa.

Toamna isi arata culorile cum nu se putea mai bine. Zeci de nuante, care mai de care viu colorate, reliefandu-se prin ceata diminetii de toamna.

Un cuptor de paine, uitat de lume...

Rosu-aprins de Dumbravita

Din apropiere de vf. Zbarcioaia, spre capatul opus, unde se afla biserica

Pe masura ce se apropia ora pranzului, razele de soare strapungeau tot mai des stratul gros de nori, ca mai apoi, spre dupamasa, sa fie chiar bine, caldut, cu un cer mai mult senin decat noros.

Probabil una dintre singurele ţărăncuţe pe care le mai puteti gasi p-aci :)

Cine a spus ca doar vedetele au covor rosu ?

"Indiferenţă"

... din pacate, tot mai des intalnim acest peisaj prin satele de sus, unde tinerii si batranii au plecat, fiecare pe cai diferite. De ce toata lumea e atrasa de "mirajul traiului la oras" ?!

El si nimeni altul

Moni si-un ol :)

Dupa ce toata ziua am umblat pe coclauri, bucurandu-ne de lumina si culorile tomnatice pe acest platou carstic, la plecare, facem o pauza la falnicul turn de la Soimi.

O parte din muntii Codru-Moma, cu defileul Crisului Negru in prim-plan

A fost o plimbare tomnatica scurta, dar frumoasa, pe un platou micut ca si dimensiune, dar plin de culori tomnatice vii, ba cu ploaie mocaneasca, ba cu soare caldut si, desi stiu ca ma repet, am sa reamintesc acea casuta rustica, traditionala, acel sentiment unic trait pe aceste meleaguri.

Dumbravita de Codru, acea mica oaza de liniste din muntii Codru-Moma.

Pe dealuri, unde tradiţia supravieţuieşte

2010-10-26T12:04:00.007+03:00

Cu toate ca nu e situat departe de civilizatia din Oradea si din satele de la campie, am rămas uimiţi când, într-un sat ca acesta (Fâşca, com. Vârciorog), am întâlnit căruţe de lemn încă funcţionale (osie şi roţi de lemn), bivoliţe cam supărate pentru ca sunt folosite pe post de vaci sau boi si niste sateni tare simpatici, mereu fericiti sa poarte o vorba cu un strain.

Si minunat, dar si la doi pasi de oras !

Căutând dimineţi perfecte pe tărâmuri moţeşti

2010-10-08T11:03:00.019+03:00

Gârda-Costeşti,
octombrie 2010

Nu iesisem de ceva vreme la munte, iar weekendul ce venea se anunta atat liber, cat si cu o prognoza meteo favorabila. Vorbim cu Lia si Leo si ne hotaram sa ne vedem, parcurgand un traseu in Tara Motilor, acolo unde e munte cat vezi cu ochii.

Asa am decis sa plecam din Garda spre Albac, in doua zile: in prima zi am facut traseul ce urmeaza versantii stangi ai vaii Ariesului, in felul urmator Garda - D. Runcului - Costesti - Faţa Albacului, iar in a doua zi am urmat versantii drepti ai vaii, si-anume traseul Albac - Plesesti - Piatra Hogii - D. Pietricii - Garda.

Inca inainte de a pleca de acasa, Lia a pus Conditia sa dormim sus, deoarece ii era dor de un rasarit la cort, de zile mari. Asa sa fie, ca doar nici noi n-am dormit de multa vreme "pe sus".

Pe sambata prognoza ne-a pregatit un cer noros, cu sanse de ploaie, iar la fata locului a fost aproape precum a fost prefazut, insa nu a plouat ci a cazut multa burnita, mai toata ziua. Nimic rau pana acum; atata timp cat nu ploua, noi ne facem traseul.

Plecam din Garda la GPS (prima data cu el, asa ca am fost mai stangaci si mai aveam putin si imi sareau toti in cap de ce intrarea in traseu am facut-o pe unde nu ne prea venea a cede ca reusim - printr-o padure deasa, cu panta mare). Urcam pe o mica poteca noroioasa bine si ajungem pe traseul cel bun. Degeaba, iar il pierdem, iar il regasim, ba paralel cu el, ba perpendicular...

Dar in cele din urma ajungem la drumul cel bun, drum ce serpuieste printre casele din Scarisoara, ca mai apoi sa ajunga la culmea dealului Runcului.

Ne bucuram de un inceput de toamna gingas, cu o padure usor pictata in diferite nuante. Numai bine pentru a ne "clati" ochisorii.

Arhitectura locala...

... a caselor traditionale

Probabil cel mai mare farmec la zonei il reprezinta gardurile de lemn, aproape perfecte unele dintre ele, care incadreaza drumurile si nu numai. Minunatul miraj al muntilor Apuseni.

Un blondut cu freza şic

Suntem deasupra Cheilor Ordancusii, urmand versantul lor stang si avand prilejul de a vedea cativa pereti gri cum ies din padurea de conifere si foioase colorata frumos.

Taramul de basm de dincolo de gard

"Uiti pă pruncii iştia, îs din Oradea şi or vinit să se plimbe p-aci pe la noi."

... probabil se mai gandeau si la ceva de genul "ăştia chiar n-au ce face acasă" :)

Ajunsi in culmea dealului Runcului, o cotim spre est si plecam spre catunul Costesti, pe un drum de carute cu largi privelisti. Traversam o padure umeda, dupa care iesim la biserica din Costesti, inaintand cu fruntile-n burnita. Nu deranjanta burnita, dar totusi destul de rece, sub efectul vantului care batea in culme.

Intalnim o casuta incredibil de mica. Chiar replica uneia mai mari, in miniatura. Moni ne transmite ca inauntru e fan proaspat si loc de o persoana, asa ca, din punctul ei de vedere, putem pleca mai departe doar 3 persoane. Sincer... si eu as ramane acolo, cu asa o priveliste ! (poate nu de tot, dar macar cateva zile bune sa nu vad civilizatia...)

Expozitie de culori tomnatice :)

Una din multele suri acoperite cu paie care ne-au iesit in cale

Ajunsi printre casele catunului Sohodol, inainte de Fata Albacului, chiar aproape de coborarea in Albac, primim niste informatii de la sateni despre un "izvor cu apa fina" (asa a spus mosul ca e, asa a si fost... de-a dreptul fina) si cautam un loc de campare :)

Campam chiar in curtea unei case, pe un mic promontoriu. Profitam de vremea buna (adica de faptul ca nu ploua iar burnita s-a oprit) si facem un foc sa ne incalzim, atat noi cat si ce aveam de-ale gurii. Ziua s-a scurtat, asa ca suntem in sacul de dormit devreme, pe la ora 21, ascultand cum sforaie ursuletul din cortul vecin :)

Pe la ora 12 noaptea Moni iese afara sa "dea un telefon", actiune urmata de un mare "uau". Vecinii de cort dormeau dusi. Dupa ce-mi spune ca o dara mare si alba brazdeaza cerul plin ochi cu stele, renunt imediat la caldura sacului de dormit si ies afara in cele 1-2 grade cate erau atunci, ca sa vad si eu spectacolul.

Un cer curat, cu mii de stele si o Cale Lactee cum n-am mai vazut de multi ani. Acest spectacol ne tine afara pana cand clantanitul dintilor aproape ca ii trezea pe vecini, asa ca ne-am refugiat inapoi in caldura sacului de dormit.

Dimineata ne trezim repede, pe la 7 si ceva. Oricum, dupa vreo 11 ore de somn, mai mult decat in oricare alta zi acasa :)

Ies afara imediat dupa Leo, dandu-mi seama ca peisajul nu lasa de dorit, din cauza ca nu prea vorbea Leo mai nimic, semn ca a trecut la actiune. Zbor afara din cort si raman gura-casca. O bruma groasa de-un deget acopera iarba, iar corturile aratau ca niste igluri, dar cu putina culoare pe ele. In fundal, niste insulite ieseau din marea de nori care a invadat valea Ariesului.

Catunele inconjuratoare inspirau o liniste deplina; fumul nu iese din hornul caselor, bruma acopera totul. Nimic nu misca pana nu iese soarele, asa ca il asteptam si noi. Incercam, totusi, sa surprindem cateva ipostaze cu natura adormita si inghetata.

Pana iese soarele si pana fotografii mai incearca una-alta, inghetandu-le degetele pe aparat, fetele pregatesc o cafeluta calda (si, totodata, isi incalzesc mainile la flacara primusului care abia arde).

Dupa ce a iesit soarele, incepe spectacolul. Un spectacol care greu poate fi explicat in cuvinte...

"Nu vin acolo ca aici e bine cald." :)

Unii se incalzesc, altii lucreaza cu spor :)

Pe masura ce soarele se ridica pe cer, bruma se topea iar culorile se schimbau cat ai zice "peste", asa ca profitam cat putem de acest spectacol. Oricat de fig era afara inainte sa iasa soarele (cu siguranta nu peste 0 grade), datorita spectacolului oferit de natura parca nu aveam timp sa ne gandim la frig... sau poate chiar nu ne era. Cine mai stie... am fost prea vrajiti de privelisti.

Dimineata la taclale

... si marea alpina, care a facut tot farmecul, serpuind printre versanti, spre Vartop.

Dupa ce bruma s-a topit iar soarele era destul de sus, ne strangem corturile si plecam mai departe, in coborare pe Faţa Albacului. Cum era de asteptat, intram in nori, iar ceata strapunsa de cateva raze de soare ofera iar prilejul de a imortaliza momentele. Ba cate o capita iesita din ceata, ba o casa, ba un caine care latra... :)

Coboram in Albac, iar de acolo urcam spre catunul Plesesti. Pe cand iesim in culmea dealului, facem prima pauza de odihna si admirat Tara Motilor. Vremea se prezinta frumoasa pentru moment, insa ea s-a schimbat repede, cerul acoperindu-se complet.

"Pffff, nu mai vorbesc cu tine..."

Urcam spre culmea care ne duce spre Garda, avand in spate stancile versantilor din cheile Mandrutului, iar in departare, in planul secund, culmea pe care am strabatut-o inainte cu o zi, unde se rasfira casele catunului Costesti.

Urmam un drum de culme pitoresc, cu largi privelisti, insa cam modeste datorita vremii inchise de care avem parte. Vf. Bihor (Cucurbata) nici ieri, dar nici azi, nu s-a lepadat de caciulita de nori. Daca ieri am inaintat spre est, azi inaintam spre vest in traseul nostru de intoarcere la masina.

Ne plimbam agale, facand ici-colo pauze de mancat afine (ce-au mai ramas de ele) si merisoare, multe si delicioase merisoare :)

La vechea moara de pe vale

Datorita celor doi oameni minunati care ne-au carat cu ei in Tara Motilor am facut, din nou, o iesire la munte mai mult decat memorabila, o bestiala ( :D ) iesire care nu va fi uitata prea curand. Cel putin noi astia, care nu ne multumim cu lenevitul in weekend in pat, cu siguranta n-o vom uita prea curand.

... oricum, cam greu poti uita asa o priveliste matinala !

El Dorado-ul Pădurii Craiului

2010-09-14T13:26:00.011+03:00

Platoul Ponoară,
Septembrie 2010

Am refacut cu Moni traseul pe care l-am strabatut, inainte cu o luna, cu Cipri si Oana.

Am pornit in acest traseu pt ca ii era dor lui Moni de el si, poate mai presus de toate, aveam sa pornim in cautarea unor adevarate comori de data asta: nuci, mure, mere, pere si, ceva ce nu e de mancat, acei 6 puiuti de caine care, inainte cu o luna abia faceau ochisori.

Cum spuneam, acelasi traseu strabatut: Halta Stana de Vale - Lorau - Valea Boiului - surile cu paie din Codobanesti/Surdu - Platoul Ponoara - Bratca Poiana - Bratca.

Culorile recoltei

Ciubere la umflat (in pregatire pentru ceea ce urmeaza :) )

Ajunsi la sura acoperita cu paie pe care o stim de atata timp, am hotarat sa plecam in cautarea altei suri aflate pe aici prin zona. Am gasit-o, insa, din pacate, e "pe cale de disparitie". Aflam de la mosul care locuieste acolo ca are mai bine de 100 de ani si ca nu mai are nimeni interesul sa o intretina, iar el nu poate. Pacat...

Inceputurile timide ale toamnei si expozitia de bostani

Insirati la recoltare

Moni si vrejul de fasole :))

... aici am facut o binevenita pauza de odihna, in aceasta zi calduroasa de toamna. Nu ne asteptam sa fie atat de cald incat sa ne dam limba afara la un urcus pe un deal ceva mai mare. Acoperis de lemn, paie si utina umbra... reteta odihnei perfecte :)

Sura din Ponoara care inca se mentine bine

Si asa ajungem la destinatia noastra finala, casuta cocotata pe deal, dintr-unul dintre capetele sudice ale platoului. Si aici cine credeti ca ne asteapta ? Micutele "oite" jucause :)

Fiorosul (sau somnorosul)

"Si noi vrem ce mancati voi acolo" :))

Dupa ce ne-am rupt cu greu de acesti catelusi tare simpatici, 6 la numar, am pornit in plimbare spre tren, oprindu-ne tot din 15 in 15 minute sa spargem nuci :) (ceea ce am facut si in restul zilei).

Sa recapitulam: vreme excelenta, nuci, mere, pere, mure, joaca cu catelusii si 3 pauze semnificative in care am stat de vorba cu 3 sateni, unul mai simpatic ca altul.

Cu adevarat o zi bogata !

Ponoară,
August 2010

Dat fiind faptul ca doi amici de-ai nostri au venit din Brasov sa vada Padisul si, din cauza vremii nefavorabile, au ajuns in Oradea, am decis sa le aratam ce e mai frumos in acesti munti scunzi ai nostri.

Asa am pornit in (probabil) cel mai frumos si complex traseu perpedes din Padurea Craiului.
Halta Stana de Vale - Lorau - Valea si Cascadele Boiului - Platoul Carstic Ponoara - Bratca Poiana - Bratca.

Vremea a fost mai mult decat prietenoasa cu noi. in toate directiile ploua si erau nori urati, doar la noi era mai frumusel si, cateodata, cu soare. Cu toate astea, ne-am refugiat de 2 partide mici de ploaie.

Am sperat sa nu dam gres, iar dupa ractiile lor de la final, se pare ca au ramas placut impresionati de traseul strabatut si comorile El Dorado-ului nostru :)

Cursul Crisului din sectorul montan cuprins intre Lorau si.. Suncuius, defileu, care cat vede :)

Baba Cloanta cu perciunii ei :)

Ajunsi la cascadele Boiului, ne coctam deasupra lor pentru a le face o poza aeriana si pentru a vedea si treptele superioare ale cascadei principale.

Harjoneala

Curtea bunicii :)

...ce n-as da sa am o bunica aici, sa pot sa o vizitez in weekenduri, sa ma bucur de lucrurile inca ramase traditionale si de frumusetea acestora acolo sus, unde totul este linistit si calm.

Si, poate, apogeul traseului, atunci cand ajungem la pitoreasca sura acoperite cu paie si, mai apoi, pe platoul carstic cu ale sale case rasfirate prin poieni, pe fundul dolinelor.

Simpaticul din parcare :)

Strabatem culmea pe care sunt risipite casele din Bratca Poiana intr-un ritm mai alert, pentru a prinde trenul, iar in gara ne odihnim piciorusele dupa cei 20 de km strabatuti azi pe cel mai frumos traseul al zonei.

Capite risipite ici-colo, panorama asupra Crisului, case traditionale, cascade si repezisuri, suri acoperite cu paie, platou carstic "bombardat" cu doline, oameni simpatici si primitori si, nu in cele din urma, o natura inca salbatica... cu adevarat "comoara Padurii Craiului".